Lungi coridoare

Prins intre ciocan si nicovala, viata ma pune intr-o situatie destul de dificila. Pierderea unui loc stabil pentru o bursa in strainatate, o stabilitate asigurata, imi este spulberata in mai putin de o secunda.
"Trebuie sa fii foarte constient de ceea ce faci?!!!", se auzi glasul parintilor mei, care se arata destul de nemultumiti de gandurile baiatului care, candva, era cuminte. "Nu este o alegere buna, nu renunta la cariera si viitorul tau...", insa iubirea ma chema langa cealalta jumatate a inimii mele. Caci s-a aprins dupa un baiat simpatic, fiind capabil sa renunt la visul meu de-o viata, cel de care ma tinusem aproape in fiecare zi. Am inchis telefonul si mi-am indreptat privirea pe fereastra, timpul era arid, iar oamenii nu se zareau, insa gandurile ma apasau extrem de mult.
"Ce sa fac? Cum e mai bine? Cum voi fi linistit?", iar presiunile nu au intarziat sa apara, amenintari peste amenintari de la iubitul meu, caci daca voi parasi tara, nu il voi mai gasi, fiind ispitit de alti baieti.
In mai bine de o luna de zile, am ars in focul propriu, simtindu-ma aproape incapabil, sau foarte slab pentru a rezista fortelor contrare ce se zbat in fiinta mea. Daca ar fi invins egoismul din mine, probabil acum as fi fost departe de tara aceasta si de niste oameni care iti arata raceala.

Dar Dumnezeu a decis pentru mine, si Fie voia Sa in tot locul cu mine si pretutindeni peste toata lumea. O noua cale mi se deschide, ratacit imi ridic privirea catre o alta cladire.
Geamurile par curate prin exterior, dar mai e si gerul care creaza mici picturi albe. Inauntru se zaresc chipuri de oameni, care iti arunca priviri, altele mai blande, altele mai optimiste, altele mai dezinteresate, niciuna nefiind calda. Ce greu ii e omului sa schimbe locul, pentru ca firea sa se ataseaza de tot.
O lacrima nu inceteaza sa imi picure pe obraji...Ce dor imi e de colegii mei calzi din strainatate, a caror privire te mangaia. Nu am vazut iubire nicaieri in fata noilor colegi, in ilustrele fiinte transparente de omul de langa ei. Imi amintesc si acum prima zi in care m-au cunoscut, zambind mi-au spus "Bine-ai venit!" si mi-au inaintat mana pentru a ma saluta. Doamne, ce dor imi este de ei...

Mai am momente in care ma gandesc ce ar fi fost daca nu renuntam la bursa, insa stiu cu siguranta ca imi e destul de greu fara ei, ma atasez enorm de oameni si ma dedic dezinteresat, iar reintoarcerea in Romania e un soc. Aici oamenii nu schiteaza nici cel mai mic gest de caldura. Umilul "Multumesc" lipseste cu desavarsire, iar oamenii par niste roboti, niste marionete care uita ca langa ei mai este un alt om. Nu ma asteptam sa regasesc o Romanie decazuta spiritual, iar fenomenul se regaseste in cultura unui popor.
"De ce nu ai ramas in strainatate? Eu zic ca era mai bine..." rasuna intrebarea unui nou coleg din echipa de cercetare. Ochii mi se inlacrimara, si cu greu m-am putut abtine pentru a nu izbucni in plans. As fi vrut din toata inima sa raman, insa fie voia Domnului cu mine.
Ne intrebam pe lume ce ne aduce linistea sufletului: cariera, iubirea, oamenii...familia, copiii..raspunsul este doar in inima noastra...caci inima se bucura si se intristeaza,dupa ispite se aprinde, un foc mistuitor arzand-o dupa.

Dar de ce simt aceasta durere si dor dupa fostii mei colegi? De ce noaptea lacrimez, desi stiam ca asta va urma in urma alegerilor mele? Daruieste iubire ca sa capeti iubire..asa s-ar explica ceea ce simt, caci pe masura ce vreau sa fug sa nu tin la o persoana, eu mai mult o iubesc, nu vb aici de pofta sexuala, ci de iubirea pentru toti oamenii. Asa ca iubirea te poate coplesi, insa eu cred in Iubire, Dumnezeu este iubire, si iubirea nu moare niciodata.
M-am convins ca Iubirea este un foc continuu, o foame de a iubi, de a ajuta, de a te sacrifica, si o bucurie iti inalta apoi inima.
Uitandu-ma in inima mea, nici nu mai simteam cumplitul ger de la ferestrele fin brodate, intru in cladirea aceea si trec prin lungi coridoare. Ajung in final intr-o incapere unde se zareau oameni preocupati:
"Salut! El este noul nostru coleg" rasuna o voce in incaperea putin stearsa de o inima calda...

Cataclism

Alerg, alerg si sper ca nimeni sa nu ma prinda. Incerc sa trec peste urcusurile anevoitoare, peste meandrele linistitoare, scapand in lacul cel albastru. Noaptea, pentru ca oamenii sa nu vada ca eu exist, mananc, respir, exist.
O noua fila se taie din calendarul ingalbenit, de pe peretele cu putine zurzoane...anunta ultima luna a anului. Daca ar fi sa iti diseci viata in numai 2 secunde ai fi oripilat de glasurile inocentei pierdute si de creatia ilustra. Totul s-a facut scrum, si trebuie sa constientizez ca Pasarea Phoenix este un vis frumos...sau nu chiar?
Ce ai face daca ai descoperi secretul, de ai simti viitorul sau ai avea viziunea adevarului? Probabil sufletul ti-ar fi mai linistit, iar intamplarile nu ar mai veni ca niste torpile ale unui submarin rece si dur. O imagine palida, mai schita un ultim zambet al baiatului gay: " Si totul mergea atat de bine, incat nimic si nimeni nu ar fi putut distruge visul copilului..."
Insa viata te loveste te loveste intr-o luna de noiembrie, lasandu-te nepregatit in fata unui viitor incert. Puterea este in noi si pentru a te ridica trebuie sa cazi de mii si mii de ori, pentru ca fiecare ridicare te intareste si te apara contra durerii, suferintei si, mai ales, a temerii.

Vad oameni intristati desi au tot, material si imaterial ei se incapataneaza sa isi doreasca imposibilul, chiar si cunoasterea inefabilului. Un neant clar se prabuseste peste oamenii simpli si goi: " Ce sa fac, ce sa fac?" isi mai zise baiatul dupa cateva ore de lacrimi.

"De ce eu? De ce eu?" isi pierdusera de mult sensul unor laitmotive, fiind rapid si treptat inlocuite de evenimente sumbre, incerte, sinistre...viitorul va veni, iar cei cu sufletul curat vor fi salvati de durere.