Pe un mic caiet, acum cu cateva straturi de praf, ramasesera inscrise cateva cuvinte:"Incet, incet zilele trec, Si anii trec intruna, Si poate ne vom desparti, Chiar pentru totdeauna..."
M-am indreptat cu inima putin sfioasa si cu un mic prosop am indepartat urmele trecerii timpului, rafoind mai departe printre paginile sale. Era un mic "Caiet al amintirilor de vis", asa cum mi-l intitulase o colega la sfarsitul clasei a 12-a, atunci cand ma hotarasem sa il dau creatiei, spiritului inovator de a pastra gandurile catorva colegi, care s-au incumetat sa isi lase condeiul in el.
Pe de-o parte am zambit de copilaria de atunci, pe de alta m-am intristat fiindca imi e foarte dor de acele clipe, vrand parca sa le retraiesc la infinit, neputand fi imortalizate de cateva foi de hartie. M-am navalit apoi in pat, cuprins de lacrimi si de dorul de trecut, ajunsesem sa vad imaginile de atunci, cu colegii, profesorii, totul de o claritate indescriptibila. Inima incepuse sa imi fie cuprinsa de senzatii atat de puternice, incat simteam ca eram strans ca-ntr-o menghina, batailse ei se accentuau, iar fiorii imi inghetau sangele. Totul poate fi retrait in orice moment, insa oglinda si "vremile" iti vor arata ca totusi timpul se scurge asemeni nisipului din clepsidra.
Cata veridicitate s-au ascuns in buclele colegei mele:" Si poate ne vom desparti, Chiar pentru totdeauna...", zambind in acel moment, nu realizam, de fapt nu aveam capacitatea constiintei acelui sens, caci iata acum dupa 7 ani, ea e maritata, are propria familie si de foarte multe ori daca apucam sa mai vorbim de 2 ori pe an.
O mai intreb daca si ea resimte acest dor de nebanuit in inima ei, insa raspunsul ei este vag, poate pe moment pare credibil, dar cum inchise telefonul se intoarse in cotidian.
Sunt unele fiinte umane care raman in anumite timpuri, iar daca viata este un tren, care, din cand in cand, mai opreste si in statii, atunci unii oameni raman la acele statii care i-au marcat intr-un fel. Ce ne marcheaza atat de mult, ajungand sa renuntam la timpul prezent?
De ce suntem martorii atator evenimente, urmand ca la final sa fim martorii propriului nostru eveniment?
Iesim in parcuri, ascultam muzica, aparent toti oamenii au aceleasi activitati, numai ca unii raman "inghetati" in timp, astfel iau nastere traume, nebunii sau simple copilarii.
De fiecare data cand imi este dor de trecut, ma inchid in camera mea si, datorita trairilor fulgeratoare, prefer izolarea, nu pentru ca as fi vreun izolat, ci pentru ca ceilalti mi-ar distruge si bucuria trecutului.
Clipele cand se apropia vacanta de vara, cand plangeam sa revin la bunici, sa il vad pe Spike, ma bucurau enorm.. oare si ceilalti oameni simt ce simt eu?
Cu siguranta ca nu, toti suntem diferiti, poate prea diferiti. Am vazut oamenii atat de reci la inima de nu mi-ar fi ajuns toata caldura Soarelui sa ii imblanzesc, si am vazut oameni a caror inima le era indurerata si de cele mai neinsemnate lucruri.
De aici trebuie sa rezulte o compatibilitate pentru sufletele pereche. La sfarsit, te intrebi, pentru ce atata ura si dusmanie intre oameni? Caci daca sufletul vine de la Dumnezeu, el va fi mereu nelinistit in afara lui Dumnezeu, implicit in lumea vazuta.
Acum ar fi trebuit sa fac si eu nunta, cu o zana frumoasa, care sa aibe continuitatea mamei. Barbatul vede in sotia sa, continuarea mamei protective, dornica sa faca orice pentru a pastra linistea sotului.
In privinta barbatilor homosexuali ce continuitate se urmareste? A tatalui?
Oare homosexualii resimt mai greu trecerea timpului, tocmai pentru ca ei nu sunt implicati intr-o familie, cu copii, nu sunt furati de cotidian?!
