Tramvaiul

            Timpul este relativ, cel putin asa spune Einstein, cel mai mare fizician al secolului 20. Astfel il resimt si eu, ca o substanta in contrast cu materia, ca o noima fara sensul pierdut, o regasire a tulburarilor viitoare, un vifor de demult uitat si antic regasit. Stiu, vreau si sper intr-o lume mai buna, mai calma, mai iertatoare.
             Universul creat de noi, reprezinta calea catre un confort. Studiile au aratat ca nou nascutii fara iubire sunt predispusi bolilor, iar acestea ataca fara indarjire.
Oare cum se simte un adult fara iubire? Daca stau bine si ma gandesc, am fost dintotdeauna singuratic. Ma inchideam in camera mea, pentru a uita lumea de afara, chiar daca zilele si noptile isi aratau  umbra pe langal coltul ferestrei, eu fugeam de ele ca de un lucru nimicitor.
Lumea este intr-o continua schimbare, schimbarea este deja vizibila. Poate ca in interiorul fiecarei persoane traiesc anumiti demoni si ingeri: unii vor trage de sufletul tau, iar ceilalti vor incerca sa ti-l pastreze. Toata lupta se duce permanent in mintea si inima ta. Daca reusim sa vedem un alt nivel al existentei noastre, poate ca nu ne vor mai bucura lucrurile trecatoare.
             Dimineata, tramvaiul isi plimba agale rotile, lumea curge in siroaie peste strazile capitalei. Ma uit la ei dar parca nu s-a schimbat nimic si nici nu se va schimba. Oamenii au crescut cu anumite invataminte.
Daca doar unul dintre acesti oameni ar fi al meu...poate as zambi mai mult.
             Insa intregul tramvai imprima imaginea dezolanta a unei defrisari de zambete, fetele oamenilor sunt adancite de suparare. Poate asta ma consoleaza, intr-un fel.

Din nou pe drumul suferintei

Si iata-ma din nou pe calea durerii si a dezamagirii, mereu facand aceleasi greseli, un baiat gay care a tot sperat intr-o iubire in aceasta lume fara de iubire.
Intamplarile din ultimul timp, incepand de la parintii mei care m-au izgonit, au creat un precedent in urmatorii ani.
De multe ori merg searac pe strazi, ca un om vagabond si lacrimile imi curs siroaie pe obraz.
Desi sunt sanatos fizic, psihic sufletul meu moare, disperarea cuprinde toate mrejele inimii mele si iubirea, mila imi dispar definitiv. Ma uit catre cer: "O, Doamne, de ce imi faci asta?"
O picatura de ploaie imi curge pe obraz, astazi nu stiam ca ploua, de parca vremea vroia sa isi intinda mana asupra mea, o durere imi rasuna prin tot trupul.

Tot ce am vrut in aceasta lume a fost sa fiu iubit, poate ca din aceasta cauza, sunt si gay. De mic am fost aruncat, abandonat de catre parinti / prieteni culminand cu iubiti falsi, dominati de dorinte trupesti peste intelesul puterii mele.
Un calugar mi-a spus candva:"Vei merge pe carari fara capat, lumea se va rasuci asupra ta, insa iubirea nu o vei gasi, o vei cauta in aceasta lume, insa ceea ce cauti tu se gaseste in ceruri, iubirea lui Dumnezeu este cea care te va implini"
Cata dreptate a avut, caci nu este zi de la Dumnezeu sa nu imi curga lacrimi pe obraz. Am ajuns sa locuiesc pe usile amicilor, justitia nu mi-a dat dreptate, iar mai nou depresia pune stapanire pe mine si vrea sa ma arunce in abisul uitarii

In patul meu ma rascolesc ca intr-un mormant, motivele sunt nestiute de catre lumea exterioara mie, in lume par un om normal, un om poate prea emotiv si prea sincer, un om ce cauta dreptatea chiar si pentru un fir de nisip. Optimismul si-a pierdut nuanta, iar palmele sunt singurele care ma mai trezesc catre murmurul diminetii.
Nici un baiat nu m-a iubit in nici un fel, pornind de la trup, pana la inima - toti gayii intalniti m-au tratat ca un obiect pentru satisfacerea placerilor sexuale.

Pot sa spun chiar ca ma minteam pe mine insumi, ca sunt iubit, ca cineva se gandeste la mine - degeaba aud vorbele parintilor mei:"Crezi ca poponarii tai te vor iubi mai mult decat noi?"
Nici nu stiu cine iubeste pe cine, imi doresc sa imi gasesc linistea, si dupa multi ani in care am crezut ca am scapat de suferinta, gandurile sinuciderii ma bantuie noaptea ca niste naluci de care fug.
Nebunia este doar o rampa catre un alt univers, este practic o stare a unui om care doreste sa se refugieze in alte lumi, o depresie crunta ce atarna intre dorinta de a trai si dorinta de a muri.

Daca credinciosii catolici au Purgatoriul, nebunii au ceea ce se numeste Sanatoriul de nebuni, un loc unde uiti de toate cele ce se intampla in lume.
Nu am mai fost iubit fizic de catre un baiat de peste un an si jumatate - nici nu mai stiu care e diferenta intre un baiat virgin si mine.

Dimineata ma trezesc, sunt asemeni unui robot, care executa anumite sarcini, mamanc si plec la job - rutina este infinita. M-am obisnuit ca acasa sa nu ma mangaie nimeni, sa nu imi spuna nimeni un simplu Te Iubesc.
Singurul baiat care m-a iubit vreodata dezinteresat a fost exul meu, care acum s-a pierdut in noianul uitarii, si nu a mai putut gasi drumul catre mine.

In nebunia mea, ma gandesc sa incerc si cu o fata, tot spun asta de peste un deceniu...sper doar sa nu mor cu dorinta asta in suflet, sper doar sa scap de acest blestem.
Imi doresc sa fiu cu o fata pentru faptul ca eu cred sincer ca iubirea exista doar intre un baiat si o fata, intre doi baieti este doar sex...sau poate asta am facut de peste un deceniu.
Stiu...sunt un naiv, un neadaptat intr-o lume mult prea dura. Am avut destule amice care imi deplorau situatia:"Vai, esti gay...foarte bine..Eu nu inteleg asta dar poate gasesti o fata"
Chiar de era in fata mea, i-am propus sa incercam un act sexual, fiind convins ca prin iubire pot iesi din acest iad, raspunsul nu a intarziat sa apara:"Cum pot sa traiesc eu cu un gay? Eu vreau un barbat adevarat"

Dupa palmele primite, aceasta era doar o alta ploaie asupra mea.