Schimbarea

Te trezesti intr-o dimineata, patul este ravasit, iar tu buimac te vei indrepta spre micul tau sertar de amintiri, chiar daca nu vei realiza ce vei face, tu vei inainta in acest neant al clipelor de mult uitate.
Asa m-am trezit si eu intr-una din aceste zile, rascolind prin amintirile mele frumoase de acum 7-8 ani, am descoperit un copil care zambea mai mult decat cel care devenise astazi.
Ce face atat de minunat in amintiri si de ce regretam atat de mult trecerea timpului? Vom observa ca raspunsul la aceasta intrebare este ca omul este schimbator, daca omul nu s-ar schimba noi niciodata nu am regreta acele clipe fie ele bune sau mai putin bune. Daca ne analizam viata, am constata esenta vietii: miscarea interioara a celulelor noastre, miscarea zilelelor pe coala de calendar.
Am regasit astfel prieteni de mult uitati si schimbati, oameni cu care nu am mai schimbat un cuvant de mai bine de cativa ani fie din lipsa timpului din partea ambelor parti, fie pur si simplu ca unul din cei doi s-a schimbat atat de mult incat va gasi mereu o scuza pentru a evita "cruda" intalnire. Vom recunoaste astfel imaginea sufletului nostru din acel moment, o imagine poate mai vesela, poate mai trista insa ne va marca certitudinea schimbarii. Ideea de a te schimba este dura pentru constiinta interioara a omului. Astfel ca unii oameni vor varsa o lacrima, vor constientiza ca acel "moment" poate a fost mai bun, mai deosebit, mai extrem prin diferitele puncte ale iluziilor noastre, fericirea a durat o clipa, insa mintea noastra va cugeta in propria-i seninatate si va remarca modificarile structurale ale psihicului, modificarile externe ale sentimentelor, naivitatea inimii, toate indicand un drum a carui cale de intoarcere este stersa de patura timpului, ale anotimpurilor.
Se facea astfel ca intr-o frumoasa dimineata m-am trezit cu o stare de binedispozitie, mi-am dorit sa ajung la scoala, dar nu mi-am inceput ziua fara a pune in casetofonul din bucatarie o placa cu o melodie atat de lenta incat cvartetul interior isi marca existenta pe peretii gri cenusii ai blocurilor. Am imbracat in graba cateva haine aruncate in celelalt colt al camerei si am plecat spre statie de autobuz. Farmecul unor clipe ne va marca toata viata, iesirile cu oamenii langa care ne-am simtit cel mai bine. In acea zi am simtit gustul fericirii scaldat in oaze si rauri limpezi, ce spalau parca tot amarul acestei realitati. Faptul ca traim in realitati diferite, ca suntem persoane diferite in diferite ipostaze ale zilei, ne ve face cu atat mai grea amintirea si ne propulsa intr-un inconstient.
Vom avea claritatea unei clipa, vom simti fulgerul ce iti va marca inima, iar o usoara strangere iti va tresalta in piept, ei bine acea zi iti va spune ca unele amintiri refuze sa intre in inconstient si vor alterna pe parcursul intregii vietii intre ceilalti doi mentori ai gandirii, intre constiinta si subconstiinta.
Este atat de dura schimbarea, incat trecerea poate aduce sfarsitul virtutilor umane, putem sa devenim mai rai, putem fi urmariti de traume ale copilariei sau vom pastra in noi speranta ca la sfarsitul acestui drum ne va fi mai bine. Din acea zi minunata am pastrat amintirea unei singure melodii, fara a sti ce s-a intamplat mai departe in firul din trecut, dar pur si simplu muzica aceea mi-a readus puternicul sentiment de bine si de liniste, se poate vorbi si de efectul terapeutic al muzicii. Muzica este cea care ne arunca in constient, momente ale inconstientului, vom demara in fata ochilor imagini retraite si aduse intr-o lumina noua, vom privi cu alti ochi moementele evocate de noi in spatele axei timpului.
Astfel se face ca o melodie iti poate aduce aminte momentul cand te uitai la vecinul de vizavi, iar el asculta No Mercy - I miss you, din acel moment imi creasem o caseta cu o singura melodie, pentru ca nu ma mai saturam de acea melodie, pur si simplu orice reluare a ei imi aducea in constient imagine vecinului meu: un baiat micut de statura, dar atat de bine facut, cu ochii negri si parul tuns scurt, avand o stare de binedispozitie mereu. L-am pastrat in amintire si de fiecare data cand reascult No Mercy - I miss you, imaginea lui imi revine in minte...este adevarat ca anii au trecut si el s-a mutat de aici, insa de multe ori mai privesc catre locul unde il vedeam. Acum la fereastra lui sunt alti oameni, alte chipuri razletze isi inalta privirile catre un nou inceput.
Din pacate, nu vom putea da niciodata timpul inapoi, dar il putem regiza pentru a-l pastra viu intotdeauna in mintea noastra.

Candva un om m-a intrebat: "Ce este sufletul? Nu cumva sufletul este doar in minte, iar acesta dispare in momentul in care iti pierzi mintile sau suferi o coma?" I-am raspuns: "Daca sufletul nostru ar fi in minte, atunci am cunoaste solutia descrierii fizice a sufletului, am fi descoperit legile ascunse care guverneaza inima si constiinta, iar un copil poate avea suflet doar cand va rationa? Este fals, pentru ca sufletul are forma cea mai pura cand constiinta este adormita. Astfel se explica actiunile unor oameni prea sentimentali, acestia vor actiona fara ratiune, chiar si la un om bolnav psihic acesta va tinde spre caldura si iubire, asemeni unui pui de animal care are nevoie de mama lui pentru a primi caldura, protectie si iubire".

Consider ca cel mai important lucru in aceasta viata este sa ne schimbam brusc si radical, ci sa tragem cat mai mult de aceste clipe prezente pe care le traim, schimbarea ne va marca existenta fie mai devreme fie mai tarziu, insa o va face intotdeauna printr-o schimbare a fazelor maturitatii gandirii si a sufletului.

Cum am fost izgonit

In urma cu o luna, cel mai bun prieten al meu l-a sunat pe tatal meu si i-a spus tot adevarul: i-a spus ca baiatul lui este gay. Nu as putea sa mai dau niciodata timpul inapoi, nu as putea sa il opresc pe acel baiat sa faca asta, pentru ca trecutul nu mai poate fi schimbat...niciodata...
Probabil a facut-o sa imi faca un mare rau si a reusit, in urma acelui telefon tatal meu m-a izgonit de acasa si mi-a zis ca nu voi mai dormi sub acelasi acoperis cu el.

Cu inima pe jumatate sfasiata, mi-am azvarlit cateva lucruri intr-un geamantan si am parasit casa parinteasca, eram constient ca tata nu accepta niciodata ceea ce sunt, de altfel nici o explicatie nu ar fi fost de folos, stiam ca a urat homosexualii toata viata. Cateodata ma intreb daca eu nu sunt gay pentru ca e o pedeapsa de la Dumnezeu asupra homofobiei lui. Eu mi-am facut datoria de copil: l-am iubit si mi-a fost mila de el cand a fost bolnav in spital si l-am ingrijit cand era lipsit de puteri, insa inima mea a ajuns la capatul puterilor.

Povara ce am purtat-o este  sau a fost prea mare pentru mine, astfel ca de cateva luni ma supara niste extrasistole in zona inimii, desi am doar 27 ani. Am realizat ca niciunul din parintii mei nu m-au iubit: mama mea a plecat cu un alt barbat si ne-a parasit in urma cu 7 ani, iar in urma divortului casa a fost facuta pe jumatate. La acel moment mama nu a vrut sa imi treaca a treia parte din casa mie...astfel ca tata a trebuit sa ii plateasca mamei o sulta in valoare de 40 mii euro.
Fiindu-mi mila de el, lasand la o parte egoismul din inima mea si negandindu-ma la viata mea, am lasat tot pentru el si am facut un credit la banca pentru a-l ajuta pe tata. Astfel se face ca in acel an am predat in mana tatalui meu cei 40 mii euro, fara nici un act, fara nici o dovada, el platind mamei suma si devenind proprietar de drept asupra apartamentului.

Unde am gresit eu? In faptul ca mi-am iubit parintii mai presus decat mine? In faptul ca nu am crezut ca voi fi izgonit ca un caine desi jumate de casa e platita de mine? Daca mi-ati spune ca am crezut orbeste in ei, am crezut ca iertarea va spala pacatele si inima lor va fi mai buna, probabil nu as mai fi facut aceasta greseala.
Iata-ma acum cu un credit in banca si fara nici o proprietate, umbland pe drumuri si mutandu-ma la baiatul care m-a spus tatalui meu.
De ce m-am mutat exact la cel care mi-a facut rau? Probabil pentru ca a fost singurul care m-a primit.
Sunt uimit, buimac, zapacit, socat si speriat de ceea ce se va intampla, nu am vrut sa se intample nimic din toate acestea. Poate ca nu meritam asa ceva, sau poate ca pacatele pe care le platesc sunt mai mari decat mine.
Poate ca a fi homosexual este mai groaznic decat cele mai grave pacate.

Ce mai ramane de facut? Decat sa ma rog la Dumnezeu sa imi linisteasca sufletul...si sa astept dreptatea pe care o va face...

Intalnire cu amintirea

Ideea unei trashumante astrale esueaza in cazul omului de geniu, faza dar si poate, iluziile se spulbera in linistea noptii de cristal. Semnele sunt vizibile pe fiecare grimasa a colinelor de clestar, iar timpul se reprezenta sub forma unui mosneag trecut de mult de ultimele petale ale vietii lui.
Pe acest drum mai intalni si o fotografie...un chip al unui copil de vreo 15-16 ani se zugravea palid care, desi apusese de mult, parea acum mai viu ca niciodata.
"Sa nu ma uiti niciodata. Pentru ca viata aceasta iti va ramane intiparita in inima!" - baiatul isi aduse aminte de aceste vorbe dar nu mai putea deslusi existenta pura a cuvintelor, nu mai distingea luminile palide ale siluetelor care ii trecusera prin lumina ochilor, nu mai putea observa decat ca ii cunostea pe toti. Chipul fiecarei umbre pe care o cunoscuse candva in viata lui cea trecatoare ii imprimara in inima aceste ganduri, iar el, cunoscator al simturilor umane, le fagaduise ca asa va face, nu le va permite nici o clipa uitarii. Isi distrusese fiecare parte a inimii, dar isi pastrase vie amintirea tuturor cunoscutilor.
Astfel se face ca la intalnirea cu Timpul, acest mosneag care alerga mai aprig decat el, baiatul i se adresa:
"- Batrane timp, precum bine stii, viata mea s-a scurs intr-o clipa, iar farama de nisip ce imi era daruita s-a spulberat in vant precum o briza usoara de vara. Priveste dar in urma mea si spune-mi ce am lasat? Caci oricat de mult m-as uita in trecut, zaresc doar umbre vagi, atat de vii ale fiintelor pe care le-am cunoscut, le-am iubit sau poate le-am urat. Ce rost au toate acestea? Traind in lumea mea plina de incertitudini am invatat sa sper ca dincolo va fi poate o noua speranta, raspunde-mi degraba la nelinistea care m-a cuprins..."
Desi cararea era batatorita de praf, mosneagul isi roti ochii cei mari care baiatul care se incumetase sa ii puna o intrebare, o intrebare care ii era atat de familiara, o auzise aproape la fiecare om care se apropia de sfarsitul sau. Isi intoarse toiagul si cu un glas firav raspunse:
"- Tinere, unii spun ca rostul vietii este sa isi intemeieze o familie, pentru altii acumularea de avutii le stapaneste inima, altii sunt cuprinsi de rau si isi scurteaza viata inainte de vreme, altii traiesc mereu cu speranta, iar altii mereu cu teama, toate sunt oranduite in bolta cereasca, iar eu privesc impasibil catre ei. Imaginile care ti se deruleaza in fata ochilor, reprezinta bucati ale sufletului tau, ai vrut sa dainuiesti peste toti oamenii pe care i-ai cunoscut, iar asta te va roade pana la finalul vietii. Este in firea ta sa iti pastrezi atasamentul pentru creatia divina concretizata in om. De aceea vei avea zile in care coplesirea va fi atat de mare, iar dorul atat de puternic incat lacrimile iti vor seca lacurile cristaline ale ochilor."
Raspunsul rasuna in urechile baiatului, niciodata nu isi putuse lamuri adevarata natura a sentimentelor sale. Se uita in jur si isi vedea prietenii din copilarie, se intreba pe unde sunt ei acum, oare ce au facut in aceasta viata trecatoare si totodata nu intelegea de ce oamenii nu mai pastreaza legatura.

De ce sentimente lipsite de iubire pun stapanire pe sufletul oamenilor? De ce atat de mult suntem trasi de valurile vietii incat la final regretam ca nu am petrecut mai mult timp cu persoanele pe care le-am iubit, pe care le-am cunoscut?