Neputinta - din condica de amintiri

Sunt zile in care cad la pamant, in care durerea ma cuprinde din toate partile si nu o mai pot stapani. Ca un caine ce latra sau ca un urs ce mormamie, durerea pune stapanire pe mine in momentele stiute numai de ea. Este asemeni unui dusman ce sta la panda si tanjeste dupa o bucata din sufletul meu, se hraneste cu inima mea si salasluieste imprejurul meu. Indiferent ce as face, ce as gandi, ma doboara aproape de fiecare data..si totul numai din vina mea. Totul incepe cand visez, o mica speranta, o raza de lumina, este ca o salvare, ca o binecuvantare venita de undeva de sus, de la cineva caruia ii pasa de mine. Sunt zile in care nu suport lumina, imi trag draperiile din camera mea intunecata si nu mai vreau sa stiu nimic, nu mai vreau sa stiu de oameni, nu mai vreau sa stiu de existenta a ceva material. Raman doar eu cu gandurile mele si sunt singurele care m-au insotit pe acest drum. Incep sa visez, sa alerg spre acea lumina, sa ma agatz de ea, incat si gandul imi creaza o stare de lesin. De multe ori cad, frumusetea visului ma invaluie si simt ca lumea imi fuge de sub picioare. Raman incremenit o clipa si nu imi vine sa cred ca inima mea inca mai bate, si inca o lacrima mi se scurge pe obraz. Daca as aduna singurele clipe de fericire traite nu as aduna nici un bob de orez sau o floare de in. M-am resemnat de mult, insa e in natura omului sa spere. Imi cunosc destinul si stiu finalitatea lui, cu toate acestea ma incapatanez sa raman pe resemnare. Speranta apare mereu, doar daca speranta nu ar fi ramas in Cutia Pandorei, poate ca acum as fi fost desavarsit. Of Doamne, cu ce am gresit sau cu ce gresesc, de nu mai pot iesi din aceasta camera intunecata. Incep sa inteleg mai bine ce citeam in adolescenta, nuvele neintelese, real sau ireal, ma simt ca in nuvela La tiganci. Cazand in camera intunecata, ma impiedic de diverse lucruri, iar imaginile imi vuiesc inaintea ochilor. Momente de agonie, contrastate puternic cu extazul pe care il simteam candva. Un labirint din care nu ies, sau nu sunt capabil a iesi. Sunt un inadaptat, un om ce nu exista pe acest pamant, o mica cifra dintr-un bilant statistic, un bot cu ochi, un chip de lut cu o inima. Atat de naiv, atat de naiv... asa isi spunea copilul ce lacrimile ii tradau simtirea. Sunt prins in aceasta bucla a timpului, din  care nu mai ies, nu imi gasesc calea, oricat as cauta-o. Si sunt zile in care cedez a o mai cauta. Ce am vrut dintotdeauna? Sa fiu iubit, sa ma simt protejat, alintat, rasfatat..poate pentru ca imi place caldura acestui sentiment. Imi place sa stiu ca exist pentru cineva. E greu sa lupti fara o tinta, de fapt nu are sens. Si totusi sunt insetat de iubire, o caut, dar fiecare speranta devine durere. Aceasta cautare, ma dezumanizeaza, ma face un animal, imi scoate un instinct ce pare ca se lupta cu mine. Este fiara ce salasluieste in fiecare om, este chiar pofta instinctuala, si totusi depindem atat de mult de ea. Am incercat sa ma obisnuiesc cu ea, sa traiesc in lipsa aceste dorinte..e greu, numai o minune ma poate salva. Aceasta este dragostea...dragostea pura. Te iubesc!

Agonii nesfarsite - din condica de amintiri

Am inceput din nou sa strabat strazi pustii, sa strig, sa ma uit la oameni. Trec printre ei ca si cum nu as fi, si ei trec pe langa mine. Nu mai pot reveni la starea initiala, nu mai pot inainta in durere, nu mai pot face nimic.

Nici ultimele crize pe care le-au facut nu m-au putut face sa il uit sau sa accept despartirea, si doare mult prea rau.

Pe coridorul lung se zareau cateva siluete. Nu le puteai deosebi deoarece peretii erau gri, iar hainele erau albe. Pareau fantasme ce au miscari nesfarsite, si chiar ai fi spus ca sunt umbre daca nu ai fi avut auz. In umbrele acestea imi lasam acum viata. Daca ma intrebai acum cativa ani ce parere ai despre oamenii care iubesc la extrem, ti-as fi spus ca sunt niste nebuni, niste pierduti. Daca ma intrebi acum, as spune ca sunt...chiar eu. Noaptea era foarte frumoasa, intins pe acel carucior puteam zari luna. Cand l-am cunoscut pe el, inainte de prima intalnire i-am spus asa: Nu pot ajunge acum langa tine, dar ce pot face e sa privesc luna si sa ma gandesc ca o privesti si tu, astfel vei fi langa mine.

Nu realizam unde eram, dar vedeam alb si auzeam glasuri, cu ochii deschisi nu mai observam nimic. Numai o cruce rosie ma facea sa realizez aceeasi realitate pe care am tot vazut-o in atata timp. Timp,,,folosesc atat de des o negura uitata in neant.

Era ceva inedit, ajunsesem pentru prima data la Spitalul de Urgenta, corpul meu a refuzat orice pana am picat. Slabit, anemic, sangerand si totul intr-o agonie care parea ca nu se va sfarsi. Il vedeam numai pe el, pe baiatul pe care l-am iubit. Am vrut sa incetez...nu am vrut sa fiu un psihopat, un hartuitor, un obsedat si am incercat sa il las in pace...

Evaziv catre pubertate

E posibil ca o gena sa te faca gay? Poate fi asa ceva posibil si ce traieste un gay? Usile de pe drumurile laturalnice i se inchid, simte ca se sufoca la fiecare rasuflare - alearga cat mai departe si totusi constata ca timpul este relativ.
           Einstein avea dreptate - relativitatea timpului este atat de evidenta, lovitura ei o simti, desi o ignori in totalitate pana in momentele finale sau de cumpana, sunt momentele cand te opresti si te uiti in trecutul tau si poti simti totul ca intr-un vis.

Intr-un gand, baiatul se trezi departe in gandurile sale, pe strada lumea nu se schimbase deloc: aceeasi oameni alergand spre firele sortii, neobservand nici un alt trecator.
              Aveam 14 ani si incepusem clasa a 8-a, trupurile colegilor incepusera sa se dezvolta, atat fetele cat si baietii treceau prin pubertate.
Ca in orice clasa cu baieti si fete, se gasisera si baietii sportivii: 2 colegi practicau fotbalul, 1 coleg judo, iar un alt coleg rugby.
Prin trecerea dintre copilarie catre pubertate, sentimentele se nasteau in pieptul slabutz si firav, eram doar un baietel, mai cuminte decat o fetita, niciodata neindreptand un gand rau catre cineva.
                Vecinii ma vedeau destul de cuminte, ii salutam respectuos la fiecare intalnire, imi doream sa imi pastrez inocenta vesnica, sa nu ma trezesc la maturitate.
Acum, la aproape cei 30 ani, timpul mi se pare mai relativ mai ales ca momentele acestea imi perinda in fata ochilor si retrairea momentelor din trecut prin viata, o lume pe care as retrai-o vesnic, la infinit.
Atunci am simtit sentimente puternice fata de Vali, rugbystul clasei - un baiat brunet putin mai inaltut decat mine, insa destul de slabut pentru sportul dur pe care il practica.
              Vali locuia in acelasi cartier ca si mine, la cateva blocuri distanta, insa niciodata nu era acasa, avand in vedere programul sau incarcat.
In fiecare dimineata nu imi puteam lua privirea de la el, iar la orele de sport ii admiram muschii firavi, dar naturali atunci cand se schimba in vestiarul baietilor si il puteam vedea in lenjeria intima.
Vali a observat ca il plac si de multe ori ma tachina: "Iti place de mine, mah?", be chiar ma mutasem un semestru in banca cu el.

Simti doar un foc ce arde in pieptul tau, mintea o ia razna, iar creierul trimite semnale organelor, prin secretia hormonilor.

               Creierul este practic casa vietii noastre, poate chiar si al sufletului nostru - chiar daca in religie se sustine ca sufletul este in inima - cred ca sufletul se afla in stransa legatura in creier si inima, cu precadere in creier. Daca un om sufera un accident si este sustinut in viata doar cu ajutorul aparatelor medicale, unde ii sunt sentimentele , actiunile voluntare, gandurile si poate chiar sufletul?
Intre viata si moarte, sufletul este in inima?

De altfel, pentru un om care traieste insa are o inima rece - putem spune despre el ca sufletul sau este in creier?
Raspunsul este o imbinare intre cele doua elemente principale ale corpului omenesc.

Nu as putea spune ca intelegeam ce simteam in perioada pubertatii fata de Vali, insa cu siguranta mi-a atras atentia.
Din pacate nu l-am mai vazut din clasa a 9-a, eram amandoi la biserica din cartier in Vinerea Mare - imi spusese ca a intrat la liceu si ca se bucura ca m-a vazut, este atat de trist sa nu mai stii ce fir au fostii tai colegi in viata, ce s-a intamplat cu ei - posibil ca multi sunt casatoriti, multi au copii, sunt bine cu sanatatea, jobul...

Ma intreb oare ce face Vali acum? Dupa aproape 16 ani de cand am terminat clasa a 8a.

Tramvaiul

            Timpul este relativ, cel putin asa spune Einstein, cel mai mare fizician al secolului 20. Astfel il resimt si eu, ca o substanta in contrast cu materia, ca o noima fara sensul pierdut, o regasire a tulburarilor viitoare, un vifor de demult uitat si antic regasit. Stiu, vreau si sper intr-o lume mai buna, mai calma, mai iertatoare.
             Universul creat de noi, reprezinta calea catre un confort. Studiile au aratat ca nou nascutii fara iubire sunt predispusi bolilor, iar acestea ataca fara indarjire.
Oare cum se simte un adult fara iubire? Daca stau bine si ma gandesc, am fost dintotdeauna singuratic. Ma inchideam in camera mea, pentru a uita lumea de afara, chiar daca zilele si noptile isi aratau  umbra pe langal coltul ferestrei, eu fugeam de ele ca de un lucru nimicitor.
Lumea este intr-o continua schimbare, schimbarea este deja vizibila. Poate ca in interiorul fiecarei persoane traiesc anumiti demoni si ingeri: unii vor trage de sufletul tau, iar ceilalti vor incerca sa ti-l pastreze. Toata lupta se duce permanent in mintea si inima ta. Daca reusim sa vedem un alt nivel al existentei noastre, poate ca nu ne vor mai bucura lucrurile trecatoare.
             Dimineata, tramvaiul isi plimba agale rotile, lumea curge in siroaie peste strazile capitalei. Ma uit la ei dar parca nu s-a schimbat nimic si nici nu se va schimba. Oamenii au crescut cu anumite invataminte.
Daca doar unul dintre acesti oameni ar fi al meu...poate as zambi mai mult.
             Insa intregul tramvai imprima imaginea dezolanta a unei defrisari de zambete, fetele oamenilor sunt adancite de suparare. Poate asta ma consoleaza, intr-un fel.

Din nou pe drumul suferintei

Si iata-ma din nou pe calea durerii si a dezamagirii, mereu facand aceleasi greseli, un baiat gay care a tot sperat intr-o iubire in aceasta lume fara de iubire.
Intamplarile din ultimul timp, incepand de la parintii mei care m-au izgonit, au creat un precedent in urmatorii ani.
De multe ori merg searac pe strazi, ca un om vagabond si lacrimile imi curs siroaie pe obraz.
Desi sunt sanatos fizic, psihic sufletul meu moare, disperarea cuprinde toate mrejele inimii mele si iubirea, mila imi dispar definitiv. Ma uit catre cer: "O, Doamne, de ce imi faci asta?"
O picatura de ploaie imi curge pe obraz, astazi nu stiam ca ploua, de parca vremea vroia sa isi intinda mana asupra mea, o durere imi rasuna prin tot trupul.

Tot ce am vrut in aceasta lume a fost sa fiu iubit, poate ca din aceasta cauza, sunt si gay. De mic am fost aruncat, abandonat de catre parinti / prieteni culminand cu iubiti falsi, dominati de dorinte trupesti peste intelesul puterii mele.
Un calugar mi-a spus candva:"Vei merge pe carari fara capat, lumea se va rasuci asupra ta, insa iubirea nu o vei gasi, o vei cauta in aceasta lume, insa ceea ce cauti tu se gaseste in ceruri, iubirea lui Dumnezeu este cea care te va implini"
Cata dreptate a avut, caci nu este zi de la Dumnezeu sa nu imi curga lacrimi pe obraz. Am ajuns sa locuiesc pe usile amicilor, justitia nu mi-a dat dreptate, iar mai nou depresia pune stapanire pe mine si vrea sa ma arunce in abisul uitarii

In patul meu ma rascolesc ca intr-un mormant, motivele sunt nestiute de catre lumea exterioara mie, in lume par un om normal, un om poate prea emotiv si prea sincer, un om ce cauta dreptatea chiar si pentru un fir de nisip. Optimismul si-a pierdut nuanta, iar palmele sunt singurele care ma mai trezesc catre murmurul diminetii.
Nici un baiat nu m-a iubit in nici un fel, pornind de la trup, pana la inima - toti gayii intalniti m-au tratat ca un obiect pentru satisfacerea placerilor sexuale.

Pot sa spun chiar ca ma minteam pe mine insumi, ca sunt iubit, ca cineva se gandeste la mine - degeaba aud vorbele parintilor mei:"Crezi ca poponarii tai te vor iubi mai mult decat noi?"
Nici nu stiu cine iubeste pe cine, imi doresc sa imi gasesc linistea, si dupa multi ani in care am crezut ca am scapat de suferinta, gandurile sinuciderii ma bantuie noaptea ca niste naluci de care fug.
Nebunia este doar o rampa catre un alt univers, este practic o stare a unui om care doreste sa se refugieze in alte lumi, o depresie crunta ce atarna intre dorinta de a trai si dorinta de a muri.

Daca credinciosii catolici au Purgatoriul, nebunii au ceea ce se numeste Sanatoriul de nebuni, un loc unde uiti de toate cele ce se intampla in lume.
Nu am mai fost iubit fizic de catre un baiat de peste un an si jumatate - nici nu mai stiu care e diferenta intre un baiat virgin si mine.

Dimineata ma trezesc, sunt asemeni unui robot, care executa anumite sarcini, mamanc si plec la job - rutina este infinita. M-am obisnuit ca acasa sa nu ma mangaie nimeni, sa nu imi spuna nimeni un simplu Te Iubesc.
Singurul baiat care m-a iubit vreodata dezinteresat a fost exul meu, care acum s-a pierdut in noianul uitarii, si nu a mai putut gasi drumul catre mine.

In nebunia mea, ma gandesc sa incerc si cu o fata, tot spun asta de peste un deceniu...sper doar sa nu mor cu dorinta asta in suflet, sper doar sa scap de acest blestem.
Imi doresc sa fiu cu o fata pentru faptul ca eu cred sincer ca iubirea exista doar intre un baiat si o fata, intre doi baieti este doar sex...sau poate asta am facut de peste un deceniu.
Stiu...sunt un naiv, un neadaptat intr-o lume mult prea dura. Am avut destule amice care imi deplorau situatia:"Vai, esti gay...foarte bine..Eu nu inteleg asta dar poate gasesti o fata"
Chiar de era in fata mea, i-am propus sa incercam un act sexual, fiind convins ca prin iubire pot iesi din acest iad, raspunsul nu a intarziat sa apara:"Cum pot sa traiesc eu cu un gay? Eu vreau un barbat adevarat"

Dupa palmele primite, aceasta era doar o alta ploaie asupra mea.