Neputinta - din condica de amintiri

Sunt zile in care cad la pamant, in care durerea ma cuprinde din toate partile si nu o mai pot stapani. Ca un caine ce latra sau ca un urs ce mormamie, durerea pune stapanire pe mine in momentele stiute numai de ea. Este asemeni unui dusman ce sta la panda si tanjeste dupa o bucata din sufletul meu, se hraneste cu inima mea si salasluieste imprejurul meu. Indiferent ce as face, ce as gandi, ma doboara aproape de fiecare data..si totul numai din vina mea. Totul incepe cand visez, o mica speranta, o raza de lumina, este ca o salvare, ca o binecuvantare venita de undeva de sus, de la cineva caruia ii pasa de mine. Sunt zile in care nu suport lumina, imi trag draperiile din camera mea intunecata si nu mai vreau sa stiu nimic, nu mai vreau sa stiu de oameni, nu mai vreau sa stiu de existenta a ceva material. Raman doar eu cu gandurile mele si sunt singurele care m-au insotit pe acest drum. Incep sa visez, sa alerg spre acea lumina, sa ma agatz de ea, incat si gandul imi creaza o stare de lesin. De multe ori cad, frumusetea visului ma invaluie si simt ca lumea imi fuge de sub picioare. Raman incremenit o clipa si nu imi vine sa cred ca inima mea inca mai bate, si inca o lacrima mi se scurge pe obraz. Daca as aduna singurele clipe de fericire traite nu as aduna nici un bob de orez sau o floare de in. M-am resemnat de mult, insa e in natura omului sa spere. Imi cunosc destinul si stiu finalitatea lui, cu toate acestea ma incapatanez sa raman pe resemnare. Speranta apare mereu, doar daca speranta nu ar fi ramas in Cutia Pandorei, poate ca acum as fi fost desavarsit. Of Doamne, cu ce am gresit sau cu ce gresesc, de nu mai pot iesi din aceasta camera intunecata. Incep sa inteleg mai bine ce citeam in adolescenta, nuvele neintelese, real sau ireal, ma simt ca in nuvela La tiganci. Cazand in camera intunecata, ma impiedic de diverse lucruri, iar imaginile imi vuiesc inaintea ochilor. Momente de agonie, contrastate puternic cu extazul pe care il simteam candva. Un labirint din care nu ies, sau nu sunt capabil a iesi. Sunt un inadaptat, un om ce nu exista pe acest pamant, o mica cifra dintr-un bilant statistic, un bot cu ochi, un chip de lut cu o inima. Atat de naiv, atat de naiv... asa isi spunea copilul ce lacrimile ii tradau simtirea. Sunt prins in aceasta bucla a timpului, din  care nu mai ies, nu imi gasesc calea, oricat as cauta-o. Si sunt zile in care cedez a o mai cauta. Ce am vrut dintotdeauna? Sa fiu iubit, sa ma simt protejat, alintat, rasfatat..poate pentru ca imi place caldura acestui sentiment. Imi place sa stiu ca exist pentru cineva. E greu sa lupti fara o tinta, de fapt nu are sens. Si totusi sunt insetat de iubire, o caut, dar fiecare speranta devine durere. Aceasta cautare, ma dezumanizeaza, ma face un animal, imi scoate un instinct ce pare ca se lupta cu mine. Este fiara ce salasluieste in fiecare om, este chiar pofta instinctuala, si totusi depindem atat de mult de ea. Am incercat sa ma obisnuiesc cu ea, sa traiesc in lipsa aceste dorinte..e greu, numai o minune ma poate salva. Aceasta este dragostea...dragostea pura. Te iubesc!

Agonii nesfarsite - din condica de amintiri

Am inceput din nou sa strabat strazi pustii, sa strig, sa ma uit la oameni. Trec printre ei ca si cum nu as fi, si ei trec pe langa mine. Nu mai pot reveni la starea initiala, nu mai pot inainta in durere, nu mai pot face nimic.

Nici ultimele crize pe care le-au facut nu m-au putut face sa il uit sau sa accept despartirea, si doare mult prea rau.

Pe coridorul lung se zareau cateva siluete. Nu le puteai deosebi deoarece peretii erau gri, iar hainele erau albe. Pareau fantasme ce au miscari nesfarsite, si chiar ai fi spus ca sunt umbre daca nu ai fi avut auz. In umbrele acestea imi lasam acum viata. Daca ma intrebai acum cativa ani ce parere ai despre oamenii care iubesc la extrem, ti-as fi spus ca sunt niste nebuni, niste pierduti. Daca ma intrebi acum, as spune ca sunt...chiar eu. Noaptea era foarte frumoasa, intins pe acel carucior puteam zari luna. Cand l-am cunoscut pe el, inainte de prima intalnire i-am spus asa: Nu pot ajunge acum langa tine, dar ce pot face e sa privesc luna si sa ma gandesc ca o privesti si tu, astfel vei fi langa mine.

Nu realizam unde eram, dar vedeam alb si auzeam glasuri, cu ochii deschisi nu mai observam nimic. Numai o cruce rosie ma facea sa realizez aceeasi realitate pe care am tot vazut-o in atata timp. Timp,,,folosesc atat de des o negura uitata in neant.

Era ceva inedit, ajunsesem pentru prima data la Spitalul de Urgenta, corpul meu a refuzat orice pana am picat. Slabit, anemic, sangerand si totul intr-o agonie care parea ca nu se va sfarsi. Il vedeam numai pe el, pe baiatul pe care l-am iubit. Am vrut sa incetez...nu am vrut sa fiu un psihopat, un hartuitor, un obsedat si am incercat sa il las in pace...