Agonii nesfarsite - din condica de amintiri

Am inceput din nou sa strabat strazi pustii, sa strig, sa ma uit la oameni. Trec printre ei ca si cum nu as fi, si ei trec pe langa mine. Nu mai pot reveni la starea initiala, nu mai pot inainta in durere, nu mai pot face nimic.

Nici ultimele crize pe care le-au facut nu m-au putut face sa il uit sau sa accept despartirea, si doare mult prea rau.

Pe coridorul lung se zareau cateva siluete. Nu le puteai deosebi deoarece peretii erau gri, iar hainele erau albe. Pareau fantasme ce au miscari nesfarsite, si chiar ai fi spus ca sunt umbre daca nu ai fi avut auz. In umbrele acestea imi lasam acum viata. Daca ma intrebai acum cativa ani ce parere ai despre oamenii care iubesc la extrem, ti-as fi spus ca sunt niste nebuni, niste pierduti. Daca ma intrebi acum, as spune ca sunt...chiar eu. Noaptea era foarte frumoasa, intins pe acel carucior puteam zari luna. Cand l-am cunoscut pe el, inainte de prima intalnire i-am spus asa: Nu pot ajunge acum langa tine, dar ce pot face e sa privesc luna si sa ma gandesc ca o privesti si tu, astfel vei fi langa mine.

Nu realizam unde eram, dar vedeam alb si auzeam glasuri, cu ochii deschisi nu mai observam nimic. Numai o cruce rosie ma facea sa realizez aceeasi realitate pe care am tot vazut-o in atata timp. Timp,,,folosesc atat de des o negura uitata in neant.

Era ceva inedit, ajunsesem pentru prima data la Spitalul de Urgenta, corpul meu a refuzat orice pana am picat. Slabit, anemic, sangerand si totul intr-o agonie care parea ca nu se va sfarsi. Il vedeam numai pe el, pe baiatul pe care l-am iubit. Am vrut sa incetez...nu am vrut sa fiu un psihopat, un hartuitor, un obsedat si am incercat sa il las in pace...