Tuesday, May 5, 2015

Neputinta - din condica de amintiri

Sunt zile in care cad la pamant, in care durerea ma cuprinde din toate partile si nu o mai pot stapani. Ca un caine ce latra sau ca un urs ce mormamie, durerea pune stapanire pe mine in momentele stiute numai de ea. Este asemeni unui dusman ce sta la panda si tanjeste dupa o bucata din sufletul meu, se hraneste cu inima mea si salasluieste imprejurul meu. Indiferent ce as face, ce as gandi, ma doboara aproape de fiecare data..si totul numai din vina mea.
Totul incepe cand visez, o mica speranta, o raza de lumina, este ca o salvare, ca o binecuvantare venita de undeva de sus, de la cineva caruia ii pasa de mine. Sunt zile in care nu suport lumina, imi trag draperiile din camera mea intunecata si nu mai vreau sa stiu nimic, nu mai vreau sa stiu de oameni, nu mai vreau sa stiu de existenta a ceva material. Raman doar eu cu gandurile mele si sunt singurele care m-au insotit pe acest drum.

Incep sa visez, sa alerg spre acea lumina, sa ma agatz de ea, incat si gandul imi creaza o stare de lesin. De multe ori cad, frumusetea visului ma invaluie si simt ca lumea imi fuge de sub picioare. Raman incremenit o clipa si nu imi vine sa cred ca inima mea inca mai bate, si inca o lacrima mi se scurge pe obraz. Daca as aduna singurele clipe de fericire traite nu as aduna nici un bob de orez sau o floare de in. M-am resemnat de mult, insa e in natura omului sa spere.

Imi cunosc destinul si stiu finalitatea lui, cu toate acestea ma incapatanez sa raman pe resemnare. Speranta apare mereu, doar daca speranta nu ar fi ramas in Cutia Pandorei, poate ca acum as fi fost desavarsit. Of Doamne, cu ce am gresit sau cu ce gresesc, de nu mai pot iesi din aceasta camera intunecata.
Incep sa inteleg mai bine ce citeam in adolescenta, nuvele neintelese, real sau ireal, ma simt ca in nuvela La tiganci. Cazand in camera intunecata, ma impiedic de diverse lucruri, iar imaginile imi vuiesc inaintea ochilor. Momente de agonie, contrastate puternic cu extazul pe care il simteam candva. Un labirint din care nu ies, sau nu sunt capabil a iesi. Sunt un inadaptat, un om ce nu exista pe acest pamant, o mica cifra dintr-un bilant statistic, un bot cu ochi, un chip de lut cu o inima. Atat de naiv, atat de naiv... asa isi spunea copilul ce lacrimile ii tradau simtirea. Sunt prins in aceasta bucla a timpului, din  care nu mai ies, nu imi gasesc calea, oricat as cauta-o. Si sunt zile in care cedez a o mai cauta. Ce am vrut dintotdeauna? Sa fiu iubit, sa ma simt protejat, alintat, rasfatat..poate pentru ca imi place caldura acestui sentiment.
Imi place sa stiu ca exist pentru cineva. E greu sa lupti fara o tinta, de fapt nu are sens. Si totusi sunt insetat de iubire, o caut, dar fiecare speranta devine durere.

Aceasta cautare, ma dezumanizeaza, ma face un animal, imi scoate un instinct ce pare ca se lupta cu mine. Este fiara ce salasluieste in fiecare om, este chiar pofta instinctuala, si totusi depindem atat de mult de ea. Am incercat sa ma obisnuiesc cu ea, sa traiesc in lipsa aceste dorinte..e greu, numai o minune ma poate salva.

Aceasta este dragostea...dragostea pura. Te iubesc!

3 comments:

Anonymous said...

Stop being a drama queen. Relatiile romantice nu sunt tot in viata. Si daca vezi ca nu merge, poate ca e timpul sa iei o pauza.

Anonymous said...

Si nu te arunca in relatii. Mai cunoaste si tu persoana, ca daca ai schimba cateva vorbe inainte ti-ai da seama ca nu aveti prea multe in comun si nu o sa tina.

lost28 said...

@Anonymous

Eh ar fi multe de spus...insa poate e doar o problema de iubire, hormoni si chimie...