Meditatii filozofice

La fiecare pas, in fiecare moment incercam sa fim mai buni, sa tindem spre o perfectiune aparent vadita de mrejele drumului care se arata in fata ochilor nostri. Nu stim, nu putem, nu vedem dincolo de valul simplu sau, poate prea alunecos, insa dorim sa atingem absolutul. Un absolut se poate distinge prin claritate, observatie si un echilibru intangibil de orice alta forta exterioara. Se poate pune accent pe echilibru, pe o balansare a simturilor, nevoilor, aspiratiilor, catre un mediu agregat de insasi esenta firii, caci de nu am fi legati de firea umana, ne-am pierde intr-un univers de materie. O materie ce vine si se duce, intr-o permananeta miscare, un haos incert si totusi sigur.

Atat in timpul vietii, cat si in moarte omul va tinde catre acest echilibru sigur, astfel ca putem distinge materii cu locuri in care simturile sunt linistite,sigure si locuri in care se simte o dezintegrare permanenta a lor. Nu putini filozofi s-au intrebat daca oare nu aceasta viata reprezinta insusi iadul pe pamant? In iad se cauta o dezordinge a gandirii si a simturilor, o penegrire a tot ceea ce este opus de bine si a carei materie se infatiseaza in umbra sumbre din trecuturi stramosesti. Putem distinge si aici valori cazute din vazduh, si care nu au stiut sau, poate orbirea i-a condus, catre un adanc si mai incert. Se spune ca avem raspunsurile in fata noastra, ca acest voal, poate fi ridicat prin mijloace sigure, dar lente. Se cere foarte multa rabdare, o rabdare ce pana si viata unui om, de la un capat la altul, poate fi minuscula, o rabdare ce trece peste granitele firii umane, atinge apogeuri imense in simtiri, iar compactarea alurica devine cat mai condensata. Este vorba de rabdarea inselaciunii, un exemplu putand fi chiar un simplu om orb sau care poarta peste ochi un val de incertitudine. Acesta poate fi cuprins de teama, incertitudini infinite si poate comite greseli, pasii lui pot fi nesiguri, iar avantul acestuia poate fi descris de zgomotul crezngilor uscate, a vreascurilor cazute in timp. Se poate afirma ca siguranta dicteaza firii umane asupra urmatorului pas pe care il vei face, asupra deciziei pe care o vei lua. Bineinteles ca fiecare om, vietate isi doreste sau aspira catre acest echilibru cert, insa de foarte putin ori un echilibru poate fi si cert. Dar orice pas va fi facut, orice decizie va fi asumata, este bine ca omul sa isi indrepte sentimentele contrare echilibrului catre o mare linistita, care nu va putea fi tulburata de nici un vant, nici simpla adiere a unui alizeu, nu ii va putea provoca un val.

O alta dilema ce apare de aici este daca omul va reusi sa faca acest drum singur sau cu ajutorul unor entitati care prin puterea convingerii, ii vor naste omului decizii ce se vor a fi intelepte. Niciodata sa nu te tulbure regretul, caci el iti va manca inima si sufletul, iar masa lui va fi insusi trupul tau scaldat in sange. Regretul poate fi considerat un inamic al simturilor slabe, ce observa doar viziunea statica a timpului. Daca timpul ar prezenta o staticitate, atunci ce inteles mai pot avea vorbele chimistului:"Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma", caci toate entitatile se afla in haos, iar transformarea este iminenta. Raspunsurile este posibil sa nu le aflam niciodata, tot ce putem pretinde de la viata e sa speram ca intr-o anumita dimensiune le putem afla.

Liman

A mai trecut inca 1 an, si resimt totul de parca ar fi fost o simpla ora, o simpla adiere de primavara, o ploaie marunta de toamna sau un fulg de nea ce deja s-a topit pe obrazul meu.
Pur si simplu a fost un an care nu mi-a dat un avant spre bucurii, spre un liman de liniste, ci numai zbuciumari interioare, angoase nesfarsite acumulata cu o rutina palida de pe foaia calendarului. Sentimentele de remuscare, resentimentele incearca sa imi patrunda in inima, si mai ales ca m-am ratacit, pe un drum pe care nu il mai recunosc ca fiind al meu, spre o viata mai putin zbuciumata.

M-am invartit mai mult pe langa parsivitatea si egoismul unui om, si care, posibil, a reusit sa imi preschimbe si ultima oaza de liniste intr-un desert ce, pentru moment, pare infinit.
Cand regretele incearca sa te doboara, gandurile iti afunda urechile: "Putea sa fie mai bine, sa alegi ceva mai bun. In schimb tu ce ai ales? Ai ales o viata inchisa, privata de libertate, inchis intr-un labirint fara iesire..." Baiatul ar fi putut sa le ignore, insa de aceasta data nu mai putea asa usor, cum reusise arareori, era poate un nou sah ce i-l dadea insasi viata.Tu ce ai face daca viata te-ar rasplati pentru munca si tu ai refuza aceasta sansa? Ai spune ca ai da totul pentru iubire, chiar si toata viata ta...Dar care iubire?

Caci si cuvintele Bibliei ne avertizeaza sa nu ne incredintam inima oamenilor, pentru ca oamenii sunt schimbatori si vor uita ce inseamna iubirea si poate vei ramane singur din nou. Singurul lucru vesnic este Dumnezeu, El nu te va parasi, desi tu vei fi inselat si vei crede ca esti mai singur decat niciodata.
Sentimentele confuze si pline de un regret amar, reusisera sa se infrupte cu sufletul sau, pana si zambetul ii disparu de pe buzele sale moi. Acum erau uscate, fata ii era trasa, iar ochii erau atat de goi, incat se putea vedea o prapastie in care baiatul cadea. Chiar daca ar fi strigat, de s-ar fi agatat de tot ce e cunoscut si necunoscut, nu ar fi putut sa ii aline durerea din inima.
Se spune ca durerea este urma pacatului, si ca durerea este singura forma de a deosebi IUBIREA de minciuna, caci daca roadele creaza durere, atunci rodul acela nu este infaptuit din iubire, ci din lucruri contrare iubirii. Se spun multe, se scriu si multe, in majoritatea cartilor de aminteste de temele generale ale vietii, despre tainele ce salasluiesc in fiecare: iubirea, viata, moartea...
Ma simt atat de gol, incat o lacrima imi scapara pe obraz, am daruit totul unui scop, acela de a fi iubit si de a iubi, insa nu material, nu pentru bani, nu pentru egoismul celuilalt partener.

Oare cum este sa devii propriul incatusat? Sa te sufoci de propriile angoase? Pana si marea este o esenta, o idee in mintea unui creator, dar o poarta de iesire in mintea unui sinucigas. Si daca mori, crezi oare ca este vreo scapare?
Baiatul privea din nou la lucrurile de pe strada, ii pareau toate atat de frumoase, simtea prezenta lor atat de puternic, incat daca cladirile ar striga el le-ar auzi. Noaptea a observat cat de frumoase erau luminile, si privea catre oameni...asa cum viata il dusese prin locuri minunate, asa se gandi ca pana si cei 25 ani traiti pe acest pamant fusesera doar o clipa....

Brusc, baiatul simti un dor ce ii sageta inima, ii era dor fata de toate persoanele care le intalnise in viata. Ii era dor...dar de ce? In clipele de apasare si angoasa, omul ca o fiinta cugetatoare gandeste fiind impulsionat de instinctul conservativ:"Am fost atat de prostut sa nu ii apreciez mai mult pe oamenii langa care am fost, cu care am discutat...Doamne de as mai putea sa dau timpul inapoi sa le spun ca imi e dor de ei si ca mi-ar placea sa fie fericiti...Noaptea se mai gandea ca ar fi cumplit sa stie ca unii prieteni de ai lui din copilarie nu ar mai fi in viata, asa cum aflase despre colegul cu care el facuse Limba franceza in clasa a 12-a, se stinsese din viata la doar 20 ani, iar el aflase mult mai tarziu ce se intamplase.
Mergand la lumina becurilor de pe strada unde candva el invatase in cladirea ce ii fusese draga 4 ani, pe aleea liceului, ajunsese intr-un punct in care o cruce ii iese in fata. Era inaltata chiar cu fata dinspre bulevard, si se puteau observa flori si lumanari aprinse. Baiatul se apropie, iar cand citi numele, ramase incremenit. Recunoscu indata numele fostului sau coleg de liceu, un baiat sensibil si modest, dar care sfarsise intr-o intamplare ce cutremurase intreaga tara la acel moment...
Ingenuche langa crucea baiatului si se potocni in plans, la cruzimea vietii, la nedreptatile ce fac parte din membrele ei. Cat de tare poate sa te doara pierderea unui prieten, dar cu atat mai mult pierderea tuturor prietenilor? Daca ei vor uita de prietenia cu tine, iti vor deveni necunoscuti, iar necunoscutii se vor pierde in multime, iti vor ramane doar amintirea clipelor traite impreuna de la momentul in care destinele voastre s-au intersectat.
Acesta este sentimentul care ma apasa din ce in ce mai greu, reuseste sa ma sfasie in bucati, incat lumea aceasta ma tulbura. Suntem roboti ce uita de suflet, ghidati zi de zi de reguli stricte si monotonii nesfarsite, dorinte trecatoare care se sting treptat si lent. Totul devine o perdea ce iti acopera ochii, iar esentialul se uita. Ce poate fi acest lucru pe care eu l-am cautat in aceasta viata? Sa renunt la toate lucrurile materiale pentru un lucru material? Desigur ca m-am inselat. Stefan Gheorghidiu resimtea durerea propriilor sale alegeri, caci si diavolul va spune lui Dumnezeu:"Nu l-am impins eu spre pacat, doar i-am soptit, iar el a fost liber sa aleaga, a avut vointa de a alege si de a-si asuma o consecinta"

Pe pamant putem strange bogatii infinite, sa ne bucure vuietul unui tren, cantatul unei pasarele sau razele soarelui si uitam ca suntem doar calatori in aceasta lume. Constientizam acest lucru doar cand suntem in suferinte, incepand astfel sa apreciem mai mult viata, ca si cum o boala necrutatoare urmeaza sa ne curme, iar noi cu ultimele puteri am mai dori sa revedem totul.
Imaginile viund, amintirile, iti vor amagi mintea si inima, totul cu scopul de a sopti:"Ce frumoasa e viata, dar ce trist este ca are un sfarsit"


Asta facuse si baiatul, isi aruncase sansa se a avea o viata mai buna pentru un baiat...pe acesta il considera alesul inimii sale. Iubirea ar trebui sa intretina flacara din propriul seu, o autosustinere din propriul ulei. Cand ceilalti vor incerca sa iti stinga candela inimii, ea va mai rezista un timp, dar cand si acest timp se va scurge inima va fi rece si impietrita. Atat in religie, cat si in material se apreciaza puterea inimii. Inima este considerata motorul vietii, este asociata cu capacitatea unei persoane de a iubi, cu emotivitatea "sufletului", putand afirma despre unele persoane ca sunt sufletiste sau nu.

Pentru ca la final totul sa fie dat uitarii...

Incet, incet zilele trec

Pe un mic caiet, acum cu cateva straturi de praf, ramasesera inscrise cateva cuvinte:"Incet, incet zilele trec, Si anii trec intruna, Si poate ne vom desparti, Chiar pentru totdeauna..."
M-am indreptat cu inima putin sfioasa si cu un mic prosop am indepartat urmele trecerii timpului, rafoind mai departe printre paginile sale. Era un mic "Caiet al amintirilor de vis", asa cum mi-l intitulase o colega la sfarsitul clasei a 12-a, atunci cand ma hotarasem sa il dau creatiei, spiritului inovator de a pastra gandurile catorva colegi, care s-au incumetat sa isi lase condeiul in el.
Pe de-o parte am zambit de copilaria de atunci, pe de alta m-am intristat fiindca imi e foarte dor de acele clipe, vrand parca sa le retraiesc la infinit, neputand fi imortalizate de cateva foi de hartie. M-am navalit apoi in pat, cuprins de lacrimi si de dorul de trecut, ajunsesem sa vad imaginile de atunci, cu colegii, profesorii, totul de o claritate indescriptibila. Inima incepuse sa imi fie cuprinsa de senzatii atat de puternice, incat simteam ca eram strans ca-ntr-o menghina, batailse ei se accentuau, iar fiorii imi inghetau sangele. Totul poate fi retrait in orice moment, insa oglinda si "vremile" iti vor arata ca totusi timpul se scurge asemeni nisipului din clepsidra.
Cata veridicitate s-au ascuns in buclele colegei mele:" Si poate ne vom desparti, Chiar pentru totdeauna...", zambind in acel moment, nu realizam, de fapt nu aveam capacitatea constiintei acelui sens, caci iata acum dupa 7 ani, ea e maritata, are propria familie si de foarte multe ori daca apucam sa mai vorbim de 2 ori pe an.
O mai intreb daca si ea resimte acest dor de nebanuit in inima ei, insa raspunsul ei este vag, poate pe moment pare credibil, dar cum inchise telefonul se intoarse in cotidian.

Sunt unele fiinte umane care raman in anumite timpuri, iar daca viata este un tren, care, din cand in cand, mai opreste si in statii, atunci unii oameni raman la acele statii care i-au marcat intr-un fel. Ce ne marcheaza atat de mult, ajungand sa renuntam la timpul prezent?
De ce suntem martorii atator evenimente, urmand ca la final sa fim martorii propriului nostru eveniment?
Iesim in parcuri, ascultam muzica, aparent toti oamenii au aceleasi activitati, numai ca unii raman "inghetati" in timp, astfel iau nastere traume, nebunii sau simple copilarii.
De fiecare data cand imi este dor de trecut, ma inchid in camera mea si, datorita trairilor fulgeratoare, prefer izolarea, nu pentru ca as fi vreun izolat, ci pentru ca ceilalti mi-ar distruge si bucuria trecutului.

Clipele cand se apropia vacanta de vara, cand plangeam sa revin la bunici, sa il vad pe Spike, ma bucurau enorm.. oare si ceilalti oameni simt ce simt eu?
Cu siguranta ca nu, toti suntem diferiti, poate prea diferiti. Am vazut oamenii atat de reci la inima de nu mi-ar fi ajuns toata caldura Soarelui sa ii imblanzesc, si am vazut oameni a caror inima le era indurerata si de cele mai neinsemnate lucruri.
De aici trebuie sa rezulte o compatibilitate pentru sufletele pereche. La sfarsit, te intrebi, pentru ce atata ura si dusmanie intre oameni? Caci daca sufletul vine de la Dumnezeu, el va fi mereu nelinistit in afara lui Dumnezeu, implicit in lumea vazuta.


Acum ar fi trebuit sa fac si eu nunta, cu o zana frumoasa, care sa aibe continuitatea mamei. Barbatul vede in sotia sa, continuarea mamei protective, dornica sa faca orice pentru a pastra linistea sotului.
In privinta barbatilor homosexuali ce continuitate se urmareste? A tatalui?
Oare homosexualii resimt mai greu trecerea timpului, tocmai pentru ca ei nu sunt implicati intr-o familie, cu copii, nu sunt furati de cotidian?!

Agonie

La sfarsit iti raman doar amintirile...niste amintiri care te urmaresc neincetat, in fiecare loc, incat gandurile tale ar inceta sa mai suspine, sa mai respire miresme alese, si ar inceta intr-o secunda de plumb.
Ar fi atat de grea incat amarul ar invalui-o din toate partile. Daca s-ar putea distinge neantul de realitate, haosul de captivitate, atmosfera de vid si omul de hiena...lumea ar fi o pulbere pe un vas.
Oricat de mult ai incerca sa scapi, nu vei reusi, vor avea efect doar clipele uitatte intr-un ungher.

Este vara, sentimentele pe care le simti sunt ca vrei sa scapi de incertitudini, asa ca incepi sa te misti in ritmul vietii. Iti creezi relatii, poti iesi la plimbare, iti poti dori clipa aceea intr-o eternitate.
Vara cea mai frumoasa a fost cea de acum 2 ani, de parca ar fi fost ieri, incep sa o numar in ani, ca petalele unei flori, pana cand nu voi mai avea ce numara.

Lungi coridoare

Prins intre ciocan si nicovala, viata ma pune intr-o situatie destul de dificila. Pierderea unui loc stabil pentru o bursa in strainatate, o stabilitate asigurata, imi este spulberata in mai putin de o secunda.
"Trebuie sa fii foarte constient de ceea ce faci?!!!", se auzi glasul parintilor mei, care se arata destul de nemultumiti de gandurile baiatului care, candva, era cuminte. "Nu este o alegere buna, nu renunta la cariera si viitorul tau...", insa iubirea ma chema langa cealalta jumatate a inimii mele. Caci s-a aprins dupa un baiat simpatic, fiind capabil sa renunt la visul meu de-o viata, cel de care ma tinusem aproape in fiecare zi. Am inchis telefonul si mi-am indreptat privirea pe fereastra, timpul era arid, iar oamenii nu se zareau, insa gandurile ma apasau extrem de mult.
"Ce sa fac? Cum e mai bine? Cum voi fi linistit?", iar presiunile nu au intarziat sa apara, amenintari peste amenintari de la iubitul meu, caci daca voi parasi tara, nu il voi mai gasi, fiind ispitit de alti baieti.
In mai bine de o luna de zile, am ars in focul propriu, simtindu-ma aproape incapabil, sau foarte slab pentru a rezista fortelor contrare ce se zbat in fiinta mea. Daca ar fi invins egoismul din mine, probabil acum as fi fost departe de tara aceasta si de niste oameni care iti arata raceala.

Dar Dumnezeu a decis pentru mine, si Fie voia Sa in tot locul cu mine si pretutindeni peste toata lumea. O noua cale mi se deschide, ratacit imi ridic privirea catre o alta cladire.
Geamurile par curate prin exterior, dar mai e si gerul care creaza mici picturi albe. Inauntru se zaresc chipuri de oameni, care iti arunca priviri, altele mai blande, altele mai optimiste, altele mai dezinteresate, niciuna nefiind calda. Ce greu ii e omului sa schimbe locul, pentru ca firea sa se ataseaza de tot.
O lacrima nu inceteaza sa imi picure pe obraji...Ce dor imi e de colegii mei calzi din strainatate, a caror privire te mangaia. Nu am vazut iubire nicaieri in fata noilor colegi, in ilustrele fiinte transparente de omul de langa ei. Imi amintesc si acum prima zi in care m-au cunoscut, zambind mi-au spus "Bine-ai venit!" si mi-au inaintat mana pentru a ma saluta. Doamne, ce dor imi este de ei...

Mai am momente in care ma gandesc ce ar fi fost daca nu renuntam la bursa, insa stiu cu siguranta ca imi e destul de greu fara ei, ma atasez enorm de oameni si ma dedic dezinteresat, iar reintoarcerea in Romania e un soc. Aici oamenii nu schiteaza nici cel mai mic gest de caldura. Umilul "Multumesc" lipseste cu desavarsire, iar oamenii par niste roboti, niste marionete care uita ca langa ei mai este un alt om. Nu ma asteptam sa regasesc o Romanie decazuta spiritual, iar fenomenul se regaseste in cultura unui popor.
"De ce nu ai ramas in strainatate? Eu zic ca era mai bine..." rasuna intrebarea unui nou coleg din echipa de cercetare. Ochii mi se inlacrimara, si cu greu m-am putut abtine pentru a nu izbucni in plans. As fi vrut din toata inima sa raman, insa fie voia Domnului cu mine.
Ne intrebam pe lume ce ne aduce linistea sufletului: cariera, iubirea, oamenii...familia, copiii..raspunsul este doar in inima noastra...caci inima se bucura si se intristeaza,dupa ispite se aprinde, un foc mistuitor arzand-o dupa.

Dar de ce simt aceasta durere si dor dupa fostii mei colegi? De ce noaptea lacrimez, desi stiam ca asta va urma in urma alegerilor mele? Daruieste iubire ca sa capeti iubire..asa s-ar explica ceea ce simt, caci pe masura ce vreau sa fug sa nu tin la o persoana, eu mai mult o iubesc, nu vb aici de pofta sexuala, ci de iubirea pentru toti oamenii. Asa ca iubirea te poate coplesi, insa eu cred in Iubire, Dumnezeu este iubire, si iubirea nu moare niciodata.
M-am convins ca Iubirea este un foc continuu, o foame de a iubi, de a ajuta, de a te sacrifica, si o bucurie iti inalta apoi inima.
Uitandu-ma in inima mea, nici nu mai simteam cumplitul ger de la ferestrele fin brodate, intru in cladirea aceea si trec prin lungi coridoare. Ajung in final intr-o incapere unde se zareau oameni preocupati:
"Salut! El este noul nostru coleg" rasuna o voce in incaperea putin stearsa de o inima calda...

Cataclism

Alerg, alerg si sper ca nimeni sa nu ma prinda. Incerc sa trec peste urcusurile anevoitoare, peste meandrele linistitoare, scapand in lacul cel albastru. Noaptea, pentru ca oamenii sa nu vada ca eu exist, mananc, respir, exist.
O noua fila se taie din calendarul ingalbenit, de pe peretele cu putine zurzoane...anunta ultima luna a anului. Daca ar fi sa iti diseci viata in numai 2 secunde ai fi oripilat de glasurile inocentei pierdute si de creatia ilustra. Totul s-a facut scrum, si trebuie sa constientizez ca Pasarea Phoenix este un vis frumos...sau nu chiar?
Ce ai face daca ai descoperi secretul, de ai simti viitorul sau ai avea viziunea adevarului? Probabil sufletul ti-ar fi mai linistit, iar intamplarile nu ar mai veni ca niste torpile ale unui submarin rece si dur. O imagine palida, mai schita un ultim zambet al baiatului gay: " Si totul mergea atat de bine, incat nimic si nimeni nu ar fi putut distruge visul copilului..."
Insa viata te loveste te loveste intr-o luna de noiembrie, lasandu-te nepregatit in fata unui viitor incert. Puterea este in noi si pentru a te ridica trebuie sa cazi de mii si mii de ori, pentru ca fiecare ridicare te intareste si te apara contra durerii, suferintei si, mai ales, a temerii.

Vad oameni intristati desi au tot, material si imaterial ei se incapataneaza sa isi doreasca imposibilul, chiar si cunoasterea inefabilului. Un neant clar se prabuseste peste oamenii simpli si goi: " Ce sa fac, ce sa fac?" isi mai zise baiatul dupa cateva ore de lacrimi.

"De ce eu? De ce eu?" isi pierdusera de mult sensul unor laitmotive, fiind rapid si treptat inlocuite de evenimente sumbre, incerte, sinistre...viitorul va veni, iar cei cu sufletul curat vor fi salvati de durere.

Dumnezeu salasluieste in inima

Timpul chiar este o iluzie! Pe peretele mazgalit de urme vagi, gri, presarate cu un neant de mustar, singurul sunet este fosnetul foilor calendarului care tresar in bataia vantului.
"Uita-te la mine?! Sunt singurul element in miscare, sunt singurul care nu te poate minti. Te uiti la mine azi zambind, maine intristat fiind, spune-mi omule cate certitudini vrei sa iti spun ca tu esti etern? Ca nu te poti impiedica de iluzii pentru a trece peste mine. Uita-te la mine si priveste cerul. Totul si toate se schimba, dar ceva in tine ramane neschimbat. Asadar, nu te amagi, caci totul e doar un vis...iti traiesti propriul vis, iti creezi propriile iluzii si definitii ale vremii. Eu sunt doar un martor ce iti consemnez miscarile in infinit. Daca tu te vei opri o clipa din drumul tau, te vei pierde pe vesnicie, iar cosmarul tau se va adeveri. Caci daca vei cunoaste aceastea, nimic nu te va dobori sau invinge si nu vei cadea niciodata!"

Ma uitam in camera palida, iar vorbele batranului timp, materializat in calendarul de pe perete imi rasunau in tample. M-as fi ridicat, as fi luat ceva in brate, as fi plans, as fi fost bucuros si atunci aveam sa realizez ce e cu adevarat binele de rau, care este esenta lucrurilor care ni se intampla. Nu trebuie sa deznadajduiesti nici pana in ultima fila a vietii tale. M-am ridicat de pe scaunul de stejar, un scartait trezindu-ma din visare:
"Trebuie sa merg mai departe..." isi mai zise inca o data tanarul ce avea sa o aleaga spre un alt drum. "Si daca nu pot s-o fac? Daca ma mint? Daca voi esua? Cel putin voi sti ca am incercat, si chiar de imi voi pierde viata, voi sti ca am crezut in iubire...si voi muri impacat, caci ce poate sa fie mai frumos decat sa iubesti oamenii? Sa le dai inima ta si sa ii poftesti pe prispa casei tale?"

Poate ca unii l-au mintit, au vrut sa-l amageasca zicandu-i ca ce face e gresit, ca e nebunie curata, ca a te lupta singur este pierzanie sigura. Cu toate acestea baiatul a continuat sa spere, de cate ori viata l-a doborat s-a ridicat, zambind sau cu lacrimi in ochi si a alergat. Asa sa faci si tu! Cand necazul vine dupa tine, fugi si tu de el, te va mai ajunge 1 data de 2 ori, dar nu te va ajunge la infinit. Totul sta in vointa ta de a rezista: fie induri si te torturezi fiind constient ca nu va dura la infinit si ca acesta e doar un moment, fie vei fugi de el si cand te va ajunge te vei lupta din propriile rasputeri si cand va cadea el te vei ridica tu, cand se va ridica el, ridica-te si tu mai aprig.

Si totusi ce este fericirea? De ce unii sunt fericiti mereu sau cel putin schiteaza zambete permanente, de ce altii sunt atat de loviti de soarta incat nimic nu ii mai poate bucura. Raspunsul este simplu: pentru ca inima ta a fost infranta!
Starea de fericire este de fapt in inima ta, nu in afara ei! Iata de ce unii sunt multumiti cu ce au, altii nu sunt fericiti nici cu zeci de mii de averi, lucruri materiale...pentru ca bucuria vine din inima: " Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!"

E insa greu sa te lupti cu inima ta, cu trupul si simtirile tale, cu egoismul vietii acesteia si cu inselatoria materialului. Fii in orice clipa ca esti nimic fara Dumnezeu si aproapele tau. Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti si vei vedea ca nimic nu te va mai dobori. In viata am invatat ca cinstea si demnitatea, dar mai ales iubirea este ceea ce te mentin "viu". Caci ce frumusete e sa gasesti bucuria iubirii, nu bucuria poftelor, caci poftele sunt trecatoare si te vor amangi, vei vrea mereu mai mult si niciodata nu te vei satura, pentru ca trupul este creat din carne care pofteste tot ce e material. Cand faci un lucru, fa-l din toata inima! Cu tot sufletul si cu toata rabdarea ta...trebuie sa astepti, raspunsul nu va veni pe loc, ci apeleaza la timp. Dar cum si timpul e o clipa, imagineaza-ti ce e rabdarea in fata momentului.

Stiu ca sunt homosexual, si as fi mai indurerat daca as chinui un alt destin alaturi de mine, daca as minti o fata numai pentru a fi ca ceilalti. Nici nu stiu ce e mai pacat...sa fii parasit si facut impotent, sa nasti lacrimi pe chipul unei fete sau sa iti ineci amarul in crucea ce ti-a fost data? Cu cat te incapatanezi sa scapi de asta, cu atat te va trage inapoi. Lumea este un loc in care cei slabi sunt eliminati, dar stiu ca este si un loc care te poate elimina.

Accidentele, moartea sunt doar elemente inevitabile in viata care te lovesc la un moment dat. daca Dumnezeu a ingaduit prezenta mea pe pamant,El va ingadui si clipa ,mortii mele. Tot ce pot sa spun e ca nu regret nimic, asa cum sunt, homosexual, in inima mea stiu ca Dumnezeu este iubire si stiu ca n-am iubit baietii pentru ca asa am ales eu, nu regret faptul ca am putut sa ajut oamenii, sau ca am putut rade alaturi de ei, nu regret ca am putut sa fiu langa ei cand mi-au cerut ajutorul, nu regret ca am fost si eu un praf in vant pe-acest pamant, nu regret faptul ca am privit in ochii oamenilor si am crezut in ei, mi-a placut aceasta calatorie a vietii. Stiu doar ca sunt nimic fara Dumnezeu si ca imi este dor de El. Imi este atat de dor incat Il vad in omul de langa mine si il ajut, si ma bucur foarte tare.
Am prezentat o particularitate in relatia cu oamenii si asta m-a mentinut in viata. Colegii care ma invidiau nu puteau intelege de ce le dau altora la lucrari, nu puteau intelege ca eu sunt nimic fara ceilalti. daca as fi ceva fara ceilalti, m-as fi calugarit pana acum, dar ceva m-a tinut aici in viata, asa cum am fost eu, m-a bucurat o sticla de "Frutti Fresh" pe vremea cand am avut pneumonie.

In ultima faza a pneumoniei, cand delirul incepe si tusea e singura pe care o mai auzi, numai doctorii si asistentele te mai insenineaza. De fapt, ei sunt singurii oameni pe care ii vezi. Lacrimile mamei imi inmuiau inima: " Doamna doctor, spuneti-mi ce are? Va muri? Va rog salvati-l, este singurul nostru copil..." Daca analizezi toate clipele vietii, vei vedea prezenta lui Dumnezeu in ea. Oare eu in acele momente ma gandeam ca sunt homosexual? Ma gandeam la pofte, sau ca ce m-ar fi bucurat sa merg in discoteca? Nu m-ar fi bucurat decat daca viata mea ar putea ajuta pe o alta, caci imi cunosc pacatele si sunt demn de toate chinurile. Sunt doar constient ca la capatul drumului Dumnezeu ma va intreba: Ce faci?
Trebuie sa ii pot raspunde, sa ii pot spune ca am incercat macar pe cat am putut, sa nu supar pe nimeni cu ceea ce sunt. Orice suspinare poate fi o rugaciune...
Au urmat zilele razelor la plamani, analize peste analize, incat nici un doctor nu ne dadea un raspuns clar. Mama mea ma tinea de mana pe culoarele spitalului de data aceasta mai alb ca niciodata, cu asternuturi albe si glastre albastrui. Pe salile spitalului mai erau si alti copii si eu stiam ca voi muri. O lacrima mi-a curs pe obraz: As mai vrea sa traiesc pentru ceva, pentru a darui iubire lumii, pentru a aduce un zambet altora.

Era vara si frumos, iar zilele acelea treceau foarte greu. Dozele de penicilina + kanamicina ma supuneau riscului de a surzi mai tarziu, dar erau singurele antibiotice care puteau lupta cu boala mea. Dupa mai bine de o luna de zile, de injectii, de transpiratii, de temperatura si ceaiuri...am realizat ca iubirea este ceva eteric, este o esenta care poate invia si mortii. Mi-am dorit sa mai traiesc macar pentru parintii mei, caci porunca lui Dumnezeu era: Cinsteste pe tatal si mama ta si bine-ti va fi multi ani pe pamant. Nu puteam sa ii las singuri, chiar daca timpul a dovedit ca nu i-am putut tine impreuna, caci numai iubirea e singura care te leaga si te mentine. Am vazut ca iubirea este compusa din momente de agonie, momente de fericire. Of Doamne, imi iubesc atat de mult parintii, pentru cata grija au avut de mine, pentru cati ani au stat langa mine si m-au crescut, oare si voi simtiti asa pentru parintii vostri?
Pneumonia se risipise, iar lacrimile parintilor mei ajunsesera la Dumnezeu. Ma inzdravenisem si puteam iar respira aer curat in parcul din fata blocului, puteam privi iar cerul albastru, soarele care imi mangaia fata...cata bucurie simti in aceste momente, cat te poate bucura si simpla vedere a unui om trecator prin fata ochilor tai. Iata cat te poate bucura iubirea pentru ceilalti oameni, si am invatat sa-i iubesc, mi-am dorit ca ei sa fie bine, si nu, caci eu pot disparea si azi si maine, este incert, insa ei pot ramane, si de ce sa nu contribui la zambetul lor? Au doara ei nu sunt aproapele meu? Aproapele tau este fiecare om pe care il vezi in lumina ochilor tai si care bate la usa inimii tale, caci ce bucurie e mai mare decat sa iei cina cu aproapele tau in inima ta? Daca mi-ar spune altcineva ca este bucurie mai mare pe pamant, nu-l voi crede. Avand acest sentiment in inima, bucuria poate insemna si o farfurie de orez cu lapte, si o perna moale, si un sentiment de curatie, si o liniste ca ai ajutat un om.

Pe salonul de asteptare, mai erau si alti copii ce asteptau la raze. O fata se apropie de mine: " Si tu esti ca noi? Eu sunt Mihaela, imi pare bine sa te cunosc", m-am dezmeticit putin si am raspuns si eu incantat. Diferentele nu exista, moartea, timpul nu exista, ele sunt doar etape. De-ti va muri trupul si inima ta va fi blanda si plina de iubire, ea te va inalta mai presus decat vazduhul.

Dar mai am nopti in care ma intreb... de ce a permis Dumnezeu un om ca mine pe pamant. Vremurile se schimba, iar un vant de liniste se aude dinspre est...este parca prea liniste pentru aceasta lume invaltorata.