Intalnire cu amintirea

Ideea unei trashumante astrale esueaza in cazul omului de geniu, faza dar si poate, iluziile se spulbera in linistea noptii de cristal. Semnele sunt vizibile pe fiecare grimasa a colinelor de clestar, iar timpul se reprezenta sub forma unui mosneag trecut de mult de ultimele petale ale vietii lui.
Pe acest drum mai intalni si o fotografie...un chip al unui copil de vreo 15-16 ani se zugravea palid care, desi apusese de mult, parea acum mai viu ca niciodata.
"Sa nu ma uiti niciodata. Pentru ca viata aceasta iti va ramane intiparita in inima!" - baiatul isi aduse aminte de aceste vorbe dar nu mai putea deslusi existenta pura a cuvintelor, nu mai distingea luminile palide ale siluetelor care ii trecusera prin lumina ochilor, nu mai putea observa decat ca ii cunostea pe toti. Chipul fiecarei umbre pe care o cunoscuse candva in viata lui cea trecatoare ii imprimara in inima aceste ganduri, iar el, cunoscator al simturilor umane, le fagaduise ca asa va face, nu le va permite nici o clipa uitarii. Isi distrusese fiecare parte a inimii, dar isi pastrase vie amintirea tuturor cunoscutilor.
Astfel se face ca la intalnirea cu Timpul, acest mosneag care alerga mai aprig decat el, baiatul i se adresa:
"- Batrane timp, precum bine stii, viata mea s-a scurs intr-o clipa, iar farama de nisip ce imi era daruita s-a spulberat in vant precum o briza usoara de vara. Priveste dar in urma mea si spune-mi ce am lasat? Caci oricat de mult m-as uita in trecut, zaresc doar umbre vagi, atat de vii ale fiintelor pe care le-am cunoscut, le-am iubit sau poate le-am urat. Ce rost au toate acestea? Traind in lumea mea plina de incertitudini am invatat sa sper ca dincolo va fi poate o noua speranta, raspunde-mi degraba la nelinistea care m-a cuprins..."
Desi cararea era batatorita de praf, mosneagul isi roti ochii cei mari care baiatul care se incumetase sa ii puna o intrebare, o intrebare care ii era atat de familiara, o auzise aproape la fiecare om care se apropia de sfarsitul sau. Isi intoarse toiagul si cu un glas firav raspunse:
"- Tinere, unii spun ca rostul vietii este sa isi intemeieze o familie, pentru altii acumularea de avutii le stapaneste inima, altii sunt cuprinsi de rau si isi scurteaza viata inainte de vreme, altii traiesc mereu cu speranta, iar altii mereu cu teama, toate sunt oranduite in bolta cereasca, iar eu privesc impasibil catre ei. Imaginile care ti se deruleaza in fata ochilor, reprezinta bucati ale sufletului tau, ai vrut sa dainuiesti peste toti oamenii pe care i-ai cunoscut, iar asta te va roade pana la finalul vietii. Este in firea ta sa iti pastrezi atasamentul pentru creatia divina concretizata in om. De aceea vei avea zile in care coplesirea va fi atat de mare, iar dorul atat de puternic incat lacrimile iti vor seca lacurile cristaline ale ochilor."
Raspunsul rasuna in urechile baiatului, niciodata nu isi putuse lamuri adevarata natura a sentimentelor sale. Se uita in jur si isi vedea prietenii din copilarie, se intreba pe unde sunt ei acum, oare ce au facut in aceasta viata trecatoare si totodata nu intelegea de ce oamenii nu mai pastreaza legatura.

De ce sentimente lipsite de iubire pun stapanire pe sufletul oamenilor? De ce atat de mult suntem trasi de valurile vietii incat la final regretam ca nu am petrecut mai mult timp cu persoanele pe care le-am iubit, pe care le-am cunoscut?

Meditatii filozofice

La fiecare pas, in fiecare moment incercam sa fim mai buni, sa tindem spre o perfectiune aparent vadita de mrejele drumului care se arata in fata ochilor nostri. Nu stim, nu putem, nu vedem dincolo de valul simplu sau, poate prea alunecos, insa dorim sa atingem absolutul. Un absolut se poate distinge prin claritate, observatie si un echilibru intangibil de orice alta forta exterioara. Se poate pune accent pe echilibru, pe o balansare a simturilor, nevoilor, aspiratiilor, catre un mediu agregat de insasi esenta firii, caci de nu am fi legati de firea umana, ne-am pierde intr-un univers de materie. O materie ce vine si se duce, intr-o permananeta miscare, un haos incert si totusi sigur.

Atat in timpul vietii, cat si in moarte omul va tinde catre acest echilibru sigur, astfel ca putem distinge materii cu locuri in care simturile sunt linistite,sigure si locuri in care se simte o dezintegrare permanenta a lor. Nu putini filozofi s-au intrebat daca oare nu aceasta viata reprezinta insusi iadul pe pamant? In iad se cauta o dezordinge a gandirii si a simturilor, o penegrire a tot ceea ce este opus de bine si a carei materie se infatiseaza in umbra sumbre din trecuturi stramosesti. Putem distinge si aici valori cazute din vazduh, si care nu au stiut sau, poate orbirea i-a condus, catre un adanc si mai incert. Se spune ca avem raspunsurile in fata noastra, ca acest voal, poate fi ridicat prin mijloace sigure, dar lente. Se cere foarte multa rabdare, o rabdare ce pana si viata unui om, de la un capat la altul, poate fi minuscula, o rabdare ce trece peste granitele firii umane, atinge apogeuri imense in simtiri, iar compactarea alurica devine cat mai condensata. Este vorba de rabdarea inselaciunii, un exemplu putand fi chiar un simplu om orb sau care poarta peste ochi un val de incertitudine. Acesta poate fi cuprins de teama, incertitudini infinite si poate comite greseli, pasii lui pot fi nesiguri, iar avantul acestuia poate fi descris de zgomotul crezngilor uscate, a vreascurilor cazute in timp. Se poate afirma ca siguranta dicteaza firii umane asupra urmatorului pas pe care il vei face, asupra deciziei pe care o vei lua. Bineinteles ca fiecare om, vietate isi doreste sau aspira catre acest echilibru cert, insa de foarte putin ori un echilibru poate fi si cert. Dar orice pas va fi facut, orice decizie va fi asumata, este bine ca omul sa isi indrepte sentimentele contrare echilibrului catre o mare linistita, care nu va putea fi tulburata de nici un vant, nici simpla adiere a unui alizeu, nu ii va putea provoca un val.

O alta dilema ce apare de aici este daca omul va reusi sa faca acest drum singur sau cu ajutorul unor entitati care prin puterea convingerii, ii vor naste omului decizii ce se vor a fi intelepte. Niciodata sa nu te tulbure regretul, caci el iti va manca inima si sufletul, iar masa lui va fi insusi trupul tau scaldat in sange. Regretul poate fi considerat un inamic al simturilor slabe, ce observa doar viziunea statica a timpului. Daca timpul ar prezenta o staticitate, atunci ce inteles mai pot avea vorbele chimistului:"Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma", caci toate entitatile se afla in haos, iar transformarea este iminenta. Raspunsurile este posibil sa nu le aflam niciodata, tot ce putem pretinde de la viata e sa speram ca intr-o anumita dimensiune le putem afla.

Liman

A mai trecut inca 1 an, si resimt totul de parca ar fi fost o simpla ora, o simpla adiere de primavara, o ploaie marunta de toamna sau un fulg de nea ce deja s-a topit pe obrazul meu.
Pur si simplu a fost un an care nu mi-a dat un avant spre bucurii, spre un liman de liniste, ci numai zbuciumari interioare, angoase nesfarsite acumulata cu o rutina palida de pe foaia calendarului. Sentimentele de remuscare, resentimentele incearca sa imi patrunda in inima, si mai ales ca m-am ratacit, pe un drum pe care nu il mai recunosc ca fiind al meu, spre o viata mai putin zbuciumata.

M-am invartit mai mult pe langa parsivitatea si egoismul unui om, si care, posibil, a reusit sa imi preschimbe si ultima oaza de liniste intr-un desert ce, pentru moment, pare infinit.
Cand regretele incearca sa te doboara, gandurile iti afunda urechile: "Putea sa fie mai bine, sa alegi ceva mai bun. In schimb tu ce ai ales? Ai ales o viata inchisa, privata de libertate, inchis intr-un labirint fara iesire..." Baiatul ar fi putut sa le ignore, insa de aceasta data nu mai putea asa usor, cum reusise arareori, era poate un nou sah ce i-l dadea insasi viata.Tu ce ai face daca viata te-ar rasplati pentru munca si tu ai refuza aceasta sansa? Ai spune ca ai da totul pentru iubire, chiar si toata viata ta...Dar care iubire?

Caci si cuvintele Bibliei ne avertizeaza sa nu ne incredintam inima oamenilor, pentru ca oamenii sunt schimbatori si vor uita ce inseamna iubirea si poate vei ramane singur din nou. Singurul lucru vesnic este Dumnezeu, El nu te va parasi, desi tu vei fi inselat si vei crede ca esti mai singur decat niciodata.
Sentimentele confuze si pline de un regret amar, reusisera sa se infrupte cu sufletul sau, pana si zambetul ii disparu de pe buzele sale moi. Acum erau uscate, fata ii era trasa, iar ochii erau atat de goi, incat se putea vedea o prapastie in care baiatul cadea. Chiar daca ar fi strigat, de s-ar fi agatat de tot ce e cunoscut si necunoscut, nu ar fi putut sa ii aline durerea din inima.
Se spune ca durerea este urma pacatului, si ca durerea este singura forma de a deosebi IUBIREA de minciuna, caci daca roadele creaza durere, atunci rodul acela nu este infaptuit din iubire, ci din lucruri contrare iubirii. Se spun multe, se scriu si multe, in majoritatea cartilor de aminteste de temele generale ale vietii, despre tainele ce salasluiesc in fiecare: iubirea, viata, moartea...
Ma simt atat de gol, incat o lacrima imi scapara pe obraz, am daruit totul unui scop, acela de a fi iubit si de a iubi, insa nu material, nu pentru bani, nu pentru egoismul celuilalt partener.

Oare cum este sa devii propriul incatusat? Sa te sufoci de propriile angoase? Pana si marea este o esenta, o idee in mintea unui creator, dar o poarta de iesire in mintea unui sinucigas. Si daca mori, crezi oare ca este vreo scapare?
Baiatul privea din nou la lucrurile de pe strada, ii pareau toate atat de frumoase, simtea prezenta lor atat de puternic, incat daca cladirile ar striga el le-ar auzi. Noaptea a observat cat de frumoase erau luminile, si privea catre oameni...asa cum viata il dusese prin locuri minunate, asa se gandi ca pana si cei 25 ani traiti pe acest pamant fusesera doar o clipa....

Brusc, baiatul simti un dor ce ii sageta inima, ii era dor fata de toate persoanele care le intalnise in viata. Ii era dor...dar de ce? In clipele de apasare si angoasa, omul ca o fiinta cugetatoare gandeste fiind impulsionat de instinctul conservativ:"Am fost atat de prostut sa nu ii apreciez mai mult pe oamenii langa care am fost, cu care am discutat...Doamne de as mai putea sa dau timpul inapoi sa le spun ca imi e dor de ei si ca mi-ar placea sa fie fericiti...Noaptea se mai gandea ca ar fi cumplit sa stie ca unii prieteni de ai lui din copilarie nu ar mai fi in viata, asa cum aflase despre colegul cu care el facuse Limba franceza in clasa a 12-a, se stinsese din viata la doar 20 ani, iar el aflase mult mai tarziu ce se intamplase.
Mergand la lumina becurilor de pe strada unde candva el invatase in cladirea ce ii fusese draga 4 ani, pe aleea liceului, ajunsese intr-un punct in care o cruce ii iese in fata. Era inaltata chiar cu fata dinspre bulevard, si se puteau observa flori si lumanari aprinse. Baiatul se apropie, iar cand citi numele, ramase incremenit. Recunoscu indata numele fostului sau coleg de liceu, un baiat sensibil si modest, dar care sfarsise intr-o intamplare ce cutremurase intreaga tara la acel moment...
Ingenuche langa crucea baiatului si se potocni in plans, la cruzimea vietii, la nedreptatile ce fac parte din membrele ei. Cat de tare poate sa te doara pierderea unui prieten, dar cu atat mai mult pierderea tuturor prietenilor? Daca ei vor uita de prietenia cu tine, iti vor deveni necunoscuti, iar necunoscutii se vor pierde in multime, iti vor ramane doar amintirea clipelor traite impreuna de la momentul in care destinele voastre s-au intersectat.
Acesta este sentimentul care ma apasa din ce in ce mai greu, reuseste sa ma sfasie in bucati, incat lumea aceasta ma tulbura. Suntem roboti ce uita de suflet, ghidati zi de zi de reguli stricte si monotonii nesfarsite, dorinte trecatoare care se sting treptat si lent. Totul devine o perdea ce iti acopera ochii, iar esentialul se uita. Ce poate fi acest lucru pe care eu l-am cautat in aceasta viata? Sa renunt la toate lucrurile materiale pentru un lucru material? Desigur ca m-am inselat. Stefan Gheorghidiu resimtea durerea propriilor sale alegeri, caci si diavolul va spune lui Dumnezeu:"Nu l-am impins eu spre pacat, doar i-am soptit, iar el a fost liber sa aleaga, a avut vointa de a alege si de a-si asuma o consecinta"

Pe pamant putem strange bogatii infinite, sa ne bucure vuietul unui tren, cantatul unei pasarele sau razele soarelui si uitam ca suntem doar calatori in aceasta lume. Constientizam acest lucru doar cand suntem in suferinte, incepand astfel sa apreciem mai mult viata, ca si cum o boala necrutatoare urmeaza sa ne curme, iar noi cu ultimele puteri am mai dori sa revedem totul.
Imaginile viund, amintirile, iti vor amagi mintea si inima, totul cu scopul de a sopti:"Ce frumoasa e viata, dar ce trist este ca are un sfarsit"


Asta facuse si baiatul, isi aruncase sansa se a avea o viata mai buna pentru un baiat...pe acesta il considera alesul inimii sale. Iubirea ar trebui sa intretina flacara din propriul seu, o autosustinere din propriul ulei. Cand ceilalti vor incerca sa iti stinga candela inimii, ea va mai rezista un timp, dar cand si acest timp se va scurge inima va fi rece si impietrita. Atat in religie, cat si in material se apreciaza puterea inimii. Inima este considerata motorul vietii, este asociata cu capacitatea unei persoane de a iubi, cu emotivitatea "sufletului", putand afirma despre unele persoane ca sunt sufletiste sau nu.

Pentru ca la final totul sa fie dat uitarii...

Incet, incet zilele trec

Pe un mic caiet, acum cu cateva straturi de praf, ramasesera inscrise cateva cuvinte:"Incet, incet zilele trec, Si anii trec intruna, Si poate ne vom desparti, Chiar pentru totdeauna..."
M-am indreptat cu inima putin sfioasa si cu un mic prosop am indepartat urmele trecerii timpului, rafoind mai departe printre paginile sale. Era un mic "Caiet al amintirilor de vis", asa cum mi-l intitulase o colega la sfarsitul clasei a 12-a, atunci cand ma hotarasem sa il dau creatiei, spiritului inovator de a pastra gandurile catorva colegi, care s-au incumetat sa isi lase condeiul in el.
Pe de-o parte am zambit de copilaria de atunci, pe de alta m-am intristat fiindca imi e foarte dor de acele clipe, vrand parca sa le retraiesc la infinit, neputand fi imortalizate de cateva foi de hartie. M-am navalit apoi in pat, cuprins de lacrimi si de dorul de trecut, ajunsesem sa vad imaginile de atunci, cu colegii, profesorii, totul de o claritate indescriptibila. Inima incepuse sa imi fie cuprinsa de senzatii atat de puternice, incat simteam ca eram strans ca-ntr-o menghina, batailse ei se accentuau, iar fiorii imi inghetau sangele. Totul poate fi retrait in orice moment, insa oglinda si "vremile" iti vor arata ca totusi timpul se scurge asemeni nisipului din clepsidra.
Cata veridicitate s-au ascuns in buclele colegei mele:" Si poate ne vom desparti, Chiar pentru totdeauna...", zambind in acel moment, nu realizam, de fapt nu aveam capacitatea constiintei acelui sens, caci iata acum dupa 7 ani, ea e maritata, are propria familie si de foarte multe ori daca apucam sa mai vorbim de 2 ori pe an.
O mai intreb daca si ea resimte acest dor de nebanuit in inima ei, insa raspunsul ei este vag, poate pe moment pare credibil, dar cum inchise telefonul se intoarse in cotidian.

Sunt unele fiinte umane care raman in anumite timpuri, iar daca viata este un tren, care, din cand in cand, mai opreste si in statii, atunci unii oameni raman la acele statii care i-au marcat intr-un fel. Ce ne marcheaza atat de mult, ajungand sa renuntam la timpul prezent?
De ce suntem martorii atator evenimente, urmand ca la final sa fim martorii propriului nostru eveniment?
Iesim in parcuri, ascultam muzica, aparent toti oamenii au aceleasi activitati, numai ca unii raman "inghetati" in timp, astfel iau nastere traume, nebunii sau simple copilarii.
De fiecare data cand imi este dor de trecut, ma inchid in camera mea si, datorita trairilor fulgeratoare, prefer izolarea, nu pentru ca as fi vreun izolat, ci pentru ca ceilalti mi-ar distruge si bucuria trecutului.

Clipele cand se apropia vacanta de vara, cand plangeam sa revin la bunici, sa il vad pe Spike, ma bucurau enorm.. oare si ceilalti oameni simt ce simt eu?
Cu siguranta ca nu, toti suntem diferiti, poate prea diferiti. Am vazut oamenii atat de reci la inima de nu mi-ar fi ajuns toata caldura Soarelui sa ii imblanzesc, si am vazut oameni a caror inima le era indurerata si de cele mai neinsemnate lucruri.
De aici trebuie sa rezulte o compatibilitate pentru sufletele pereche. La sfarsit, te intrebi, pentru ce atata ura si dusmanie intre oameni? Caci daca sufletul vine de la Dumnezeu, el va fi mereu nelinistit in afara lui Dumnezeu, implicit in lumea vazuta.


Acum ar fi trebuit sa fac si eu nunta, cu o zana frumoasa, care sa aibe continuitatea mamei. Barbatul vede in sotia sa, continuarea mamei protective, dornica sa faca orice pentru a pastra linistea sotului.
In privinta barbatilor homosexuali ce continuitate se urmareste? A tatalui?
Oare homosexualii resimt mai greu trecerea timpului, tocmai pentru ca ei nu sunt implicati intr-o familie, cu copii, nu sunt furati de cotidian?!

Agonie

La sfarsit iti raman doar amintirile...niste amintiri care te urmaresc neincetat, in fiecare loc, incat gandurile tale ar inceta sa mai suspine, sa mai respire miresme alese, si ar inceta intr-o secunda de plumb.
Ar fi atat de grea incat amarul ar invalui-o din toate partile. Daca s-ar putea distinge neantul de realitate, haosul de captivitate, atmosfera de vid si omul de hiena...lumea ar fi o pulbere pe un vas.
Oricat de mult ai incerca sa scapi, nu vei reusi, vor avea efect doar clipele uitatte intr-un ungher.

Este vara, sentimentele pe care le simti sunt ca vrei sa scapi de incertitudini, asa ca incepi sa te misti in ritmul vietii. Iti creezi relatii, poti iesi la plimbare, iti poti dori clipa aceea intr-o eternitate.
Vara cea mai frumoasa a fost cea de acum 2 ani, de parca ar fi fost ieri, incep sa o numar in ani, ca petalele unei flori, pana cand nu voi mai avea ce numara.

Lungi coridoare

Prins intre ciocan si nicovala, viata ma pune intr-o situatie destul de dificila. Pierderea unui loc stabil pentru o bursa in strainatate, o stabilitate asigurata, imi este spulberata in mai putin de o secunda.
"Trebuie sa fii foarte constient de ceea ce faci?!!!", se auzi glasul parintilor mei, care se arata destul de nemultumiti de gandurile baiatului care, candva, era cuminte. "Nu este o alegere buna, nu renunta la cariera si viitorul tau...", insa iubirea ma chema langa cealalta jumatate a inimii mele. Caci s-a aprins dupa un baiat simpatic, fiind capabil sa renunt la visul meu de-o viata, cel de care ma tinusem aproape in fiecare zi. Am inchis telefonul si mi-am indreptat privirea pe fereastra, timpul era arid, iar oamenii nu se zareau, insa gandurile ma apasau extrem de mult.
"Ce sa fac? Cum e mai bine? Cum voi fi linistit?", iar presiunile nu au intarziat sa apara, amenintari peste amenintari de la iubitul meu, caci daca voi parasi tara, nu il voi mai gasi, fiind ispitit de alti baieti.
In mai bine de o luna de zile, am ars in focul propriu, simtindu-ma aproape incapabil, sau foarte slab pentru a rezista fortelor contrare ce se zbat in fiinta mea. Daca ar fi invins egoismul din mine, probabil acum as fi fost departe de tara aceasta si de niste oameni care iti arata raceala.

Dar Dumnezeu a decis pentru mine, si Fie voia Sa in tot locul cu mine si pretutindeni peste toata lumea. O noua cale mi se deschide, ratacit imi ridic privirea catre o alta cladire.
Geamurile par curate prin exterior, dar mai e si gerul care creaza mici picturi albe. Inauntru se zaresc chipuri de oameni, care iti arunca priviri, altele mai blande, altele mai optimiste, altele mai dezinteresate, niciuna nefiind calda. Ce greu ii e omului sa schimbe locul, pentru ca firea sa se ataseaza de tot.
O lacrima nu inceteaza sa imi picure pe obraji...Ce dor imi e de colegii mei calzi din strainatate, a caror privire te mangaia. Nu am vazut iubire nicaieri in fata noilor colegi, in ilustrele fiinte transparente de omul de langa ei. Imi amintesc si acum prima zi in care m-au cunoscut, zambind mi-au spus "Bine-ai venit!" si mi-au inaintat mana pentru a ma saluta. Doamne, ce dor imi este de ei...

Mai am momente in care ma gandesc ce ar fi fost daca nu renuntam la bursa, insa stiu cu siguranta ca imi e destul de greu fara ei, ma atasez enorm de oameni si ma dedic dezinteresat, iar reintoarcerea in Romania e un soc. Aici oamenii nu schiteaza nici cel mai mic gest de caldura. Umilul "Multumesc" lipseste cu desavarsire, iar oamenii par niste roboti, niste marionete care uita ca langa ei mai este un alt om. Nu ma asteptam sa regasesc o Romanie decazuta spiritual, iar fenomenul se regaseste in cultura unui popor.
"De ce nu ai ramas in strainatate? Eu zic ca era mai bine..." rasuna intrebarea unui nou coleg din echipa de cercetare. Ochii mi se inlacrimara, si cu greu m-am putut abtine pentru a nu izbucni in plans. As fi vrut din toata inima sa raman, insa fie voia Domnului cu mine.
Ne intrebam pe lume ce ne aduce linistea sufletului: cariera, iubirea, oamenii...familia, copiii..raspunsul este doar in inima noastra...caci inima se bucura si se intristeaza,dupa ispite se aprinde, un foc mistuitor arzand-o dupa.

Dar de ce simt aceasta durere si dor dupa fostii mei colegi? De ce noaptea lacrimez, desi stiam ca asta va urma in urma alegerilor mele? Daruieste iubire ca sa capeti iubire..asa s-ar explica ceea ce simt, caci pe masura ce vreau sa fug sa nu tin la o persoana, eu mai mult o iubesc, nu vb aici de pofta sexuala, ci de iubirea pentru toti oamenii. Asa ca iubirea te poate coplesi, insa eu cred in Iubire, Dumnezeu este iubire, si iubirea nu moare niciodata.
M-am convins ca Iubirea este un foc continuu, o foame de a iubi, de a ajuta, de a te sacrifica, si o bucurie iti inalta apoi inima.
Uitandu-ma in inima mea, nici nu mai simteam cumplitul ger de la ferestrele fin brodate, intru in cladirea aceea si trec prin lungi coridoare. Ajung in final intr-o incapere unde se zareau oameni preocupati:
"Salut! El este noul nostru coleg" rasuna o voce in incaperea putin stearsa de o inima calda...

Cataclism

Alerg, alerg si sper ca nimeni sa nu ma prinda. Incerc sa trec peste urcusurile anevoitoare, peste meandrele linistitoare, scapand in lacul cel albastru. Noaptea, pentru ca oamenii sa nu vada ca eu exist, mananc, respir, exist.
O noua fila se taie din calendarul ingalbenit, de pe peretele cu putine zurzoane...anunta ultima luna a anului. Daca ar fi sa iti diseci viata in numai 2 secunde ai fi oripilat de glasurile inocentei pierdute si de creatia ilustra. Totul s-a facut scrum, si trebuie sa constientizez ca Pasarea Phoenix este un vis frumos...sau nu chiar?
Ce ai face daca ai descoperi secretul, de ai simti viitorul sau ai avea viziunea adevarului? Probabil sufletul ti-ar fi mai linistit, iar intamplarile nu ar mai veni ca niste torpile ale unui submarin rece si dur. O imagine palida, mai schita un ultim zambet al baiatului gay: " Si totul mergea atat de bine, incat nimic si nimeni nu ar fi putut distruge visul copilului..."
Insa viata te loveste te loveste intr-o luna de noiembrie, lasandu-te nepregatit in fata unui viitor incert. Puterea este in noi si pentru a te ridica trebuie sa cazi de mii si mii de ori, pentru ca fiecare ridicare te intareste si te apara contra durerii, suferintei si, mai ales, a temerii.

Vad oameni intristati desi au tot, material si imaterial ei se incapataneaza sa isi doreasca imposibilul, chiar si cunoasterea inefabilului. Un neant clar se prabuseste peste oamenii simpli si goi: " Ce sa fac, ce sa fac?" isi mai zise baiatul dupa cateva ore de lacrimi.

"De ce eu? De ce eu?" isi pierdusera de mult sensul unor laitmotive, fiind rapid si treptat inlocuite de evenimente sumbre, incerte, sinistre...viitorul va veni, iar cei cu sufletul curat vor fi salvati de durere.