Aniversare

"La multi ani iubi!",se auzi un glas cald,o voce tremuranda intr-o liniste apasatoare.Deschid ochii si o raza de lumina imi mangaia pupila ce abia incepu sa se contracte.Observ ca o mana ma mangaie pe fata si intorc capul....este iubitul meu.In nici o secunda de la acest glas,buzele lui se contopesc cu ale mele.Ochii imi ramasesera deschisi,pentru a-i sorbi chipul ce aduce cu un copil de liceu."Este atat de chipes",gandeam in sinea mea iar greutatea corpului sau apasa din ce in ce mai tare.Rasuflarea lui ma cuprindea in fiecare particica a corpului.
Ceasul din camera,patura care acum cazuse din pat,sarutarile patimase ale iubitului meu imi creau o feerie pe care mi-o doream de mult.Am facut dragoste asa cum se iubesc doi baieti,in miscari ritmice si spasmodice,cu gafaituri de placere,ce te cuprind intr-o dorinta unica.De ar sta timpul in loc sa traiesc acea stare mult mai intens,sa o cultiv si sa ma strabata in fiecare vena a corpului,in fiecare organ,ca o vibratie ce trezeste pana si culoarea vesteda a peretilor.Totul prinde culoare si minutele nu mai conteaza.Sunt implinit si ma simt linistit.Un zambet imi apare pe fata,iar glasul se aude din nou "Ai un zambet frumos.Te iubesc si te voi iubi intotdeauna!"...atat de tare a rasunat,incat ecoul trecuse in partile inconstientului.

Deodata tresar speriat si ma uit in camera.Ceasul este inca pe perete,patura este pe pat,iar lucrurile parca sunt aceleasi.Sunt acelasi cu o singura diferenta...asta s-a intamplat acum un an,cand aniversam doi ani de cand ne cunoasteam.Ma uit la ceas,indica aceeasi ora de dimineata,iar ca sa ma conving ca lacrimile mele si suferinta nu a fost doar un vis,imi ridic ochii la calendarul de pe perete.Este 2007...da,cu siguranta aceste clipe le traiam acum un an.Exactitatea clipei si,totodata,ireversibilitatea ei imi facu sa imi cada o lacrima.
"Nu poate fi adevarat",imi ziceam in sinea mea,desi totul imi demonstra contrariul: calendarul,ceasul si lipsa acelor buze care ma apasau odinioara.
Imi intind trupul ostenit de suferinta,ce suspina dupa o traire identica,insa acum acesta se contopea cu salteaua.Suspine de plans si vedenii ilustre reusesc sa distruga din nou linistea camerei.Cateodata este atat de liniste..suspinele mele si plansul se aud ca un parau ce curge de undeva de sus.Dintr-un varf pe care nu il vad.Chiar daca mai incerc sa urc acest munte,apa nu poate sa-si schimbe cursul.
Dar de ce nu am reusit sa stau in loc?Ca un tren ce isi lasa un calator intr-o statie si ar vrea sa il conduca mereu.In minte imi amintesc un desen din manualul de clasa intai,un metrou ce soseste in statie.Nu accept trecerea minutelor,ceasul ce imi ticaie mult mai asurzitor.Nu accept nimic,pentru ca acest rau al meu,un rau ce curge alene pe langa hotarul inimii mele, trebuia sa il aiba doar pe el.Sa fim impreuna calatori al acestei vieti si poate spre nemurire.
Pe perna observ un crin,este imaginea creata de lacrimile mele.O puritate ampla,dar atat de trista.
Din ce ma gandesc mai mult din atat ma fortez mai mult,de a opri cursul raului.Lacrimile nu mai reprezinta nimic si el nu se va mai intoarce niciodata."La multi ani iubi!",eu chiar l-am crezut,insa acum vorbele lui le port doar in suflet.
Ele nu mai imi gadila simturile asa cum reuseau altadata.Jovialitatea lor pe atat de limpede,pe atat de dureroasa.Era contactul dintre trecut si prezent,dintre cunoscut si necunoscut.Nu mai reusisem sa fac nici macar un an cu iubitul care tocmai acum un an imi ura "La multi ani!".Care ani si ce aniversari?De ce il mai iubesc atat de mult?Si el acum nu.De ce simt ca mor fara el,iar el acum se simte "liber".Liber de o colivie ce se cheama relatie.
Ii multumesc,si eu ma simt foarte liber,atat de liber incat in visele mele pot sa ajung pana la luna si la stele si ma pot prabusi tocmai de la acel nivel.Ii multumesc pentru clipele in care camera mea devine un sanctuar dedicat unor dureri ce au fost,sunt si vor fi traite de orice om.

Cu ultimele lacrimi imi zic ca nu mai are rost,ma ridic din pat si un tremur ma zguduie in toata fiinta mea.Simt ca lesin si reusesc sa ma sprijin de masuta din camera.Orice senzatie si perceptie imi amintesc de el.M-am avantat in calatoria cu el atat de mult,incat eu nu mai sunt un om.Sunt mai degraba un idealist,pentru ca ma distruge atat de mult.

Aceasta este agonia pe care o traiesc,o letargie intre viata si moarte,incat nu as mai face o deosebire clara intre existenta si inexistenta.Pentru mine sunt doar doua stari,iar eu perind intre ele.Ma mai trezesc dimineata,iar noaptea plang din nou.Sentimentele nu vor sa dispara sub nici o forma,indiferent de cruzimea cu care le-as trata.Imi traiesc drama specifica din romanele realiste...cata dreptate avea Stefan Gheorghidiu cand spunea ca suferinta nu ii provine din insusi trairile si faptele celuilalt,ci ele apar din insasi fiinta noastra.."Sufar pentru ca m-am inselat"...si m-am inselat atat de crunt.
Ca un copil ce creste si descopera lucruri noi.Toti spunem ce am facut sa meritam asta.Nu am facut nimic,doar ca in viata trebuia sa cunoastem si opusul binelui,in cazul meu durerea.
M-am inselat pentru ca am ales sa il cred ca ma iubeste,ca va sta cu mine mereu.De a trebuit sa se obisnuiasca cu mine.Ce i-am facut sau ce nu i-am facut?Nu a mai comunicat cu mine si nici macar ultima flacara din sufletul lui nu a mai vrut sa o reaprinda.
A lasat-o fara oxigen,a innabusit-o in sentimente contrare si a strans in inima lui atata cenusa,iar cand a simtit ca nu mai rezista mi-a zis ca nu ma mai iubeste.Mi-a innegrit sufletul cu cenusa sa.Iubirea este considerat un sentiment pur la care se ajunge greu,dar se mentine si mai greu.
Insa opusul ei,se naste mult mai repede,cu o viteza accelerata.Afara latra niste caini si ma indrept spre fereastra.Simt acum greutatea peretilor ca ma strang ca-ntr-o menghina,geamul imi aminteste ca sunt intr-o camera.Oricat de mult m-as misca in aceasta camera tot nu reusesc sa uit de el.Din contra...intr-o agonie iti amintesti tot ce a fost frumos.Toate momentele frumoase prind viata iar sub ochii tai,si vrei sa le retraiesti.Apasatoare,rapide,false si reci...si mai ales concrete, clipele frumoase iti sug seva din orice rarunchi al corpului.
Pun o mana pe geam si las urma ei impregnata in rasuflarea sufletului meu.Atat de adanca a fost urma ce a lasat-o el in viata mea,pentru ca acum eu nu mai imi gasesc sensul.Si il caut,ma uit pe strada,la aceeasi oameni si incerc sa ma imbarbatez.Sensul vietii mele era el,aproape ca despartirea lui mi-a taiat toate sforile de care eram legat.Am devenit o marioneta fara nici un avant.
De ce sunt atat de fraier?De ce sufar atat?De ce imi distrug viata...si el e fericit cu un alt baiat.Sunt intrebari pe care orice om si le pune in momente imprevizibile.Asa a fost si la mine,despartirea m-a lovit mai greu decat m-ar fi calcat tirul din fata blocului meu.Pana si vecinul de pe scara ma intreaba ce s-a intamplat cu mine de sunt asa palid.Este crud cand suferinta este a sufletului,este mult mai profunda decat cea a trupului si nu doresc nici celui mai rau dusman sa sufere."Sa-i raspunzi raului cu bine si-l vei indulci" sunt sfaturi ce-mi aduc un zambet pe buze.Viata mea a devenit un calvar atat de neinteles,asa cum este si vremea de afara: soare,apoi ploua torential si iarasi soare ..si tot asa.

"La multi ani iubi"...cat imi doresc sa mai aud aceste cuvinte din gura lui.Chiar de-ar fi si pentru ultima clipa.Agonia este starea specifica omului care simte ca viata i se scurge.Nu se poate impaca sub nici o forma ca viata i se va sfarsi si ca nimic nu mai revine inapoi.Se zbate,incearca sa se prinda de amintiri trecute,si nu vrea sa paraseasca aceasta lume.Pentru ca sufletul este imtr-o simbioza perfecta cu trupul.Am vazut aceste momente cand am fost la spitalul la care era internat unchiul meu.
In salonul alb,cu o icoana pe perete,un om cam de vreo 80 de ani se zbatea intre viata si moarte.Imaginea este cutremuratoare si te face sa te gandesti mai bine la care este sensul vietii si pentru ce traim?
Il vreau inapoi sa ma mangaie ca altadata,pentru ca el este inca in sufletul meu.De as avea puterea si l-as smulge sau de as scoate ghimpele ce imi inteapa inima,asemeni unei masele cariate,as reusi sa vad frumusetea vietii.
Adio iubitul meu,iar iubirea,nascuta poate din minciuna,inca traieste in sufletul meu.Ca o flacara care in loc sa se stinga,ea este antrenata cu mai multa forta.Este insa o flacara ce de aceasta data nu mai ma incalzeste,ci ma mistuie,iar eu nu am unde fugi.Te rog salveaza-ma din inchisoarea inimii mele si reda-mi linistea si sensul vietii.

Trairi anoste,cer senin si o alta zi.Dureri de cap,o fatza galbena si o umbra ce se zareste in camera.Este chinul pe care eu il traiesc si poate eu mi l-am facut.A fost alegerea mea sa iubesc asa de mult o persoana ce nu a stiut sa imi vada adevaratul eu.De ce nu ai reusit sa-mi vezi macar sufletul?Te va mai iubi cineva asa de mult ca mine?Ce vei face cand celalalt te va minti,desi eu n-am facut-o niciodata?Alte intrebari ce sunt imbinate intr-un stil publicistic.Raspunsul este ca te voi astepta si voi fi mereu aici,langa tine,si oriunde vei fi tu.
"Si eu te iubesc iubi!"...